I se mai spune Joia Mare, Joi Marele, Joia Patimilor, Joia Neagră sau mai rareori Joimărica. Este Joia de dinaintea Paştilor. Ziua în care morții vin la vechile lor locuințe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor (sâmbăta de dinaintea Rusaliilor). Ziua în care se înroșesc ouăle și are loc „nunta urzicilor”.
O zi plină de tradiții vechi, despre care scrie Simeon Florea Marian în studiul său etnografic ”Sărbătorile la români”
Joia Mare e considerată de către români ca o zi binefăcătoare şi apărătoare a morților, scrie Florea Marian. De aceea, după credința şi spusa românilor din cele mai multe părți ale Munteniei, morții vin în fiecare an în această zi pe la vechile lor locuințe, unde stau până la Moşi sau Sărbătoarea Moşilor, adică până sâmbătă înainte de Rusalii, când se fac apoi împărțeli de plecarea sufletelor, adică când se dau colaci şi oale de pomană, iar morții pleacă cu colacul şi cu oala primită.
În acest răstimp unii morti, sau mai bine zis unele suflete se aşază pe streaşina casei, iar altii în alte locuri, unde stau apoi până la intoarcere.
Deoarece în Joia Mare, când sosesc morţii, nu e întotdeauna foarte cald, datina cere să faci în dimineața și seara acestei zile în curtea casei sau în bătătură focuri anume pentru ei, ca să aibă la ce se încălzi și sta la lumină.
Unii, după ce au făcut focul, pun lângă foc mai multe scaune pe care aștern pături, iar alții le tămâiază şi toarnă apa pe lângă ele.
După ce s-a făcut focul, unele românce fac o turtă de făină, crestată pe margini, care se numește „pâinea uitaților”. Joimarele este ziua în care trebuie să dea colaci de pomană pentru toti morții familiei.
Joimari este „deadline”-ul până la care femeile puteau să-şi toarcă lâna și cânepa
Joia aceasta, după credința şi spusa românilor din Muntenia, este ultimul termen până la care femeile şi cu deosebire fetele puteau să-şi toarcă lânețele și mai ales cânepa, mai scrie Simeon Florea Marian.
Femeile și fetele cele leneşe, care nu şi-au tors până în această zi toate lânețele și cânepa, precum şi cele care nu aveau cusute cămăși noi de Paşti, o pățesc foarte rau, căci Joimărița sau Joimărica, umblă în ajunul acestei zile pe la toate casele, iar acolo unde vede că femeia nu a tors lâna și nu și-a cusut cămașa nouă, nu numai că o batjocoreşte şi o mustră foarte aspru, ci îi aprinde şi arde toată cânepa rămasă netoarsă.
Dupa credinţa si spusa românilor din Bucovina şi a celor din Moldova insă, Joia Mare este inceputul joilor ce urmează pina la Ispas sau Inaltarea Domnului, in care româncele nu lucrează mai nimic, si mai ales nu torc, nu cos şi nu fierb cămăşi, anume ca să nu le bată piatra semănăturile și să nu se facă secetă.
Atât în Transilvania cât si in Banat există credința că în Joia Mare nimanui nu-i este iertat să doarmă, căci cine doarme în ziua aceasta, acela rămâne ”puturos, leneș și netrebnic” un an întreg. Iar dacă Joimărița vine și găsește o femeie dormind, o face leneşă şi incapabilă de lucru peste tot anul.
Moșii de Joimari
In Bucovina se trimit in Joia Mare pe la case, şi mai ales pe la cei săraci, ca Moşi, sticle sau ulcele pline cu apă proaspătă, câte un colac sau câte una sau mai multe garnițe.
In Transilvania, cum se crapă de ziuă, se împart între neamuri dar și săracilor fierturi de varză, mazăre, fasole sau cartofi, puse în ulcele noi, frumoase şi impodobite cu un fel de floricele numite brebenei.
In fine, româncele din unele părți ale Bucovinei trimit de moși câte o cofa plină de apă proaspata, pentru sufletele celor răposati.
Înroșirea ouălor
În această zi româncele ”îndătinează” ouăle. Le fierb, le înroșesc și le dă culoare galbenă, srie Simeon Florea Marian.
In Muntenia, este datina ca de Joimari să duci la biserică ouà roşii, cari au fost facute de miercuri. Aceste oua se lasă apoi in biserică pînă în ziua de Paşti. La fel, se crede ca aceste oua nu se strică niciodată.
În Muntenia, există credinţa că, dacă se îngroapă din aceste ouă la hotarele unei moşii n-o să bată piatra pe această moșie.
La românii din Macedonia, e obiceiul ca pe timp de furtună să pui deasupra streașinei casei un ou roșu din Joi Mari, în speranța că furtuna va înceta.
Nunta urzicilor
Prin nunta sau măritișul urzicilor se înțelege înflorirea acestora și sfârșitul perioadei în care ele sunt comestibile.
Urzica, mai ales cea mică sau creață, numită şi urzică crăiască, urzică iute sau urzicea se consideră nu doar foarte bună la gust ci și foarte sănătoasă.
De aceea primavara, cind încep urzicile a creşte, fiecare român, mai ales cei săraci cărora li s-au terminat bucatele din cămări se simte foarte fericit când poate mânca urzici, scrie etnologul român.
Din Joia Mare însă biata sărăcime nici de această plantă nu mai are parte, căci din această zi urzicile incep a înflori.
Strigarea peste sat
Este un obicei de sute de ani folosit în Muntenia și Transilvania, prin care bărbații și flăcăii se urcă deasupra unei râpe și încep a striga în gura mare numele fiecărei fete, care e harnică și care e leneșă, care a rămas nemăritată și care a îmbătrânit fără să o curteze nimeni.
”Iar tinerii pentru aceasta nu sunt traşi la nici o răspundere, nu sunt pedepsiti ca fiind calomniatori”, scrie Simeon Florea Marian.
În alte părți din țară erau făcuți de ocară și bărbații: cei care petrec prea mult la cârciumă sau care a rămas cu pământul nearat ori care nu și-a strâns fânul de pe câmp.
