Din cei 150 de ani ai Coroanei, Regele Mihai I a trăit personal aproape o sută. Este singurul monarh din timpul celui de al doilea război mondial aflat în viaţă. Însă în toţi aceşti (mulţi) ani, regele a domnit foarte puţin. Neîmplinirile lui ca rege se suprapun pe neîmplinirile noastre ca neam. Dragostea de ţară, maiestatea firească în care a trăit l-ar fi îndreptăţit ca, dimpotrivă, împlinirile lui ca rege să fie şi ale noastre. Istoria nu a vrut să fie aşa.
Pe Regele Mihai, românii l-au cunoscut şi l-au iubit de mic. A fost un rege al tuturor. Chiar şi bunicul meu, ţăran ardelean, rătăcit câţiva ani în Bucureşti, avea acces să-l vadă pe micul rege lovindu-se cu maşina de „lemnele alea mari” (copacii din curtea Palatului Regal). Nenumăraţi români, neatinşi de minciunile oficiale, i-au dus întreaga viaţă dorul. Îi reîntâlneau vocea an de an în mesajele trimise de Anul Nou prin Radio Europa Liberă. Întoarcerea sa în ţară a provocat o copleşitoare manifestare de iubire. În tot timpul vieţii sale, cei care au dorit au putut afla în Regele Mihai un reper de demnitate şi onestitate.
Regina Mamă Elena punea pe seama constrângerilor pe care le-a trăit de mic sobrietatea dintotdeauna a Regelui. Rămâne celebră poza înfăţişându-l pe micul rege bălai coborând cu o figură concentrată treptele Parlamentului după depunerea jurământului. Crescut apoi în atmosfera otrăvită de intrigi a anturajului tatălui său, despărţit de mamă până în momentul când a fost nevoit să accepte tutela mareşalului Antonescu în anii de război, tânărul rege a învăţat să-şi ascundă gândurile şi intenţiile. La fel cum li se va întâmpla românilor în 1989, energia reprimată a făcut explozie în august 1944, când regele l-a arestat pe mareşal şi a scos armata română din frontul antisovietic. Fermitatea acţiunii i-a luat cu totul prin surprindere pe germani şi pe Antonescu, atât erau de convinşi că regele şi opoziţia semiclandestină a partidelor istorice nu vor îndrăzni să acţioneze. În privinţa partidelor nu s-au înşelat, liderii acestora dându-se ascunşi la momentul faptei. Regele n-a dat înapoi.
23 August 1944 a fost momentul de decizie al unui rege căruia timpurile nu i-au îngăduit să domnească. Atunci a fost întâia oară rege, spune istoricul Lucian Boia, însă domnia sa n-a fost să dureze. După câţiva ani de dans cu lupii comunişti tot mai puţin deghizaţi în democraţi, aceştia au renunţat complet la blana de oaie. Abdicarea forţată din 1947 a regelui, la fel ca arestarea mareşalului Antonescu în 1944, sunt momente contestate. Judecând fără patimă, regele a procedat corect de fiecare dată, în circumstanţe infernale. Văzând jafurile şi violurile soldaţilor sovietici, teoretic aliaţi după întoarcerea armelor, Regina Mamă se întreba îngrozită, în jurnalul său, cum s-ar fi comportat aceştia dacă ar fi cotropit ţara prin luptă. Regele a ales în 1944 soluţia cea mai puţin dureroasă pentru popor şi a gândit la fel când a semnat actul de abdicare. Ce ar fi însemnat să nu o facă? Probabil martiriul, în fond comuniştii bulgari îl executaseră deja pe regentul lor. Dar şi multe mii de victime în prefiguratele tensiuni sociale pe care comuniştii ameninţau să le suprime cu forţa armată, a lor sau a ruşilor.
citeşte mai mult:
http://revistasinteza.ro/calea-regala/
