Acasă EVENIMENT REPORTAJ: Cetatea ascunsă a Bistriţei, tunelul, fântâna fermecată, cavalerii ei absenţi şi...

REPORTAJ: Cetatea ascunsă a Bistriţei, tunelul, fântâna fermecată, cavalerii ei absenţi şi ipocrizia administraţiei publice locale

0

„Où sont les neiges d’antan?” se întreba într-un vers minunat François Villon în Balada doamnelor de altădată, „Ballade des dames du temps jadis”. Desigur, legătura bardului Francois Villon cu vechea cetate a Bistriţei nu există, asta, dacă aplicăm regulile actuale şi privim cerul doar ca pe un obiect de uz personal şi pe care zboară avioanele. Altfel, cumva, orice poet care se respectă are nevăzute legături cu vechile cetăţi ce-au străjuit pe dealuri şi munţi oraşele evului mediu. Poate, mai nimerit ar fi fost să încep cu Goethe şi al său „Cântăreţ” sau cu „Blestemul rapsodului” a lui Uhland, vechi poeţi germani, asta pentru că, în cele ce urmează vorbim despre Cetatea Bistriţei, vechi burg săsesc.

Dealul Târgului şi micile lui mari secrete

Ar trebui să încep în tipicul şi formatul reportajelor clasice, dar tare-mi e teamă că voi plictisi, dar, de data asta mă voi risca.

Aşadar, călătorul care ajunge în vechiul burg al Bistriţei şi doreşte a vizita vechea cetăţuie, are, cu siguranţă, nevoie de de trei mari virtuţi: răbdare, rezistenţă fizică şi dragoste de natură, oi, câini şi ciobani. Altfel, oficial se spune de 3 kilometri care ar despărţi Bistriţa de Dealul Târgului. Or fi chiar 3, poate 4, cine mai ştie când începi să iei pieptiş dealul, aşa cum ar fi făcut orice cavaler care se respectă. Acum, cu siguranţă, , în absentia „Pisicuţei” lui Calistrat Hogaş, noi trebuie a ne mulţumi cu statutul de simplu pedestraş în cine ştie ce armată care ar fi asediat cetatea, dar, şi aşa, lucrurile nu sunt tocmai simple, asta pentru că, oile, multe şi mărunte s-au pus la umbră şi pasc încet, dar nu pot spune acelaşi lucru despre zăvozii lânoşi şi plin de râvnă în a anihila orice străin care ar încercă să distrugă tihna traiului patriarhal. Cumva îi păcălesc, deşi, cred că, pur şi simplu nu aveau chef să vadă ce naiba mai face încă un nebun prin pădurea ce pare mică de jos, dar e extrem de abruptă şi încâlcită.

Urc pieptiş prin nişte hârtoape în care fagul, carpenul sau frasinul creşte, parcă, până în tăriile cerului. Sub patina cenuşie a secolelor scurse şi a demantelării cetăţii, este greu să îi găseşti baza fortificaţilor, pentru că, trebuie să ştiţi, e vorba de una dintre cele mai mari fortificaţii din Transilvania şi care avea impresionante dimensiuni – 670 metri lungime şi 90 de metri lăţime.

Mă depărtez în viteză de turmă şi, după raliul prin hârtoape, mă aplec tot mai des pe sub crengile mari şi joase. Calc pe un teren cât se poate de accidentat, desfundat, plin de rădăcini şi buturugi. Mă tot gândesc, cum m-aş fi descurcat chiar şi simplu pedestraş fiind în armata vreunei rigi maghiare, cu armamentul din dotare. Doar cu o sabie şi un scut, deja, asediul mi se pare un coşmar, mai ales că, cărarea devine tot mai abruptă, un drum sub al cărui pământ se simte piatra, semn că bistriţenii, după ce au cumpărat cetatea de la Matei Corvin (Hunyadi Mátyás) cu 6.000 de florini de aur, nu au reuşit să extragă toată piatra. Am ajuns, deja, pe o potecă îngustă, piatră, doar piatră colţuroasă, brută sau prelucrată, se confundă foarte uşor, timpul şi pădurea făcându-şi pe deplin datoria. Am convingerea că sunt un străjer pe marele zid de de apărare, deşi, în dreapta şi în stânga, pantele s-au transformat în mici prăpăstii pline de grohotişuri, rugi şi încâlcite tufişuri. Mai urc preţ de 15 minute, după care, peisajul se schimbă puţin. Am ajuns pe un mic platou. Aici, sunt tentat să văd un donjon, dar nu e decât o grămadă de pietre, iar crenelurile unui zid de apărarea din imaginaţia mea, nu sunt decât o stâncoasă creastă. Păcat şi, totuşi, la capătul unui mic drumeag ce coboară vreo doi sau trei metri e o despicătură de piatră.

Tunelul şi fântîna fermecată

Suntem deja în plină legendă, dar asta nu ne ajută cu nimic. Despicătura se vede a fi făcută într-un gros zid de piatră, sigur penetrat de rădăcini mari şi puternice, dar tot cu zid de piatră aveam de-a face, iar mai jos pare a fi o intrare în străfundurile pământului. Sunt tentat să cobor, doar că, fără o funie cu care să mă asigur şi încă cineva care să mă asiste, totul pare pierdut, aşa cum e pierdută şi cetatea. Mă agăţ de tot ce pot, de rădăcinile mari şi groase, doar că solul e alunecos. Chiar dacă aş cădea, nu e mare lucru, doar că nu am lanterna la mine şi nu ştiu cum aş putea urca înapoi, dată fiind lipsa oricărui element de susţinere. E o văgăună şi care, se pare că, se continuă cu o strâmtă galerie. Se pare că! Sigur că, există legenda tunelului. Se povesteşte că sub o lespede din Biserica Evanghelică s-ar afla intrarea într-un tunel care ar face legătura cu o fântână aflată în vechea cetate. De asemenea, undeva la baza dealului, tunelul ar mai fi avut o ramificaţie care se termina în interiorul fostei Mănăstiri a Minoriţilor. Fondatorul ordinului fraţilor minoriţi sau ordinul franciscanilor, a fost Sfântul Francisc de Assisi. Acest ordin a fost întemeiat în anul 1223 în Transilvania, cele mai timpurii convente ale ordinului fiind la Sibiu şi Bistriţa. Ordinul franciscanilor a fost atestat la Bistriţa în anul 1268 şi a întemeiat o mănăstire cu biserica şi chilii.

Fântânile vechilor cetăţi, toate aceste fântâni ascund mistere, aşa se spune: fie comori ascunse de nobili căzuţi în dizgraţiile vreunui principe nebun, fie blesteme ale unor oameni ucişi după ce au îngropat comorile. Tunelul nostru este doar o legendă. Au trecut peste 600 de ani de când a piatra din cetate a fost folosită la construirea altor ziduri, cele ale Bistriţei, devenit oraş civitas. Cetatea începea să cadă în uitare, aşa că, tot ceea ce a mai rămas după demantelare, s-au „scurs” în pământ pe măsură ce mai se încheia câte un secol. Dacă a existat vreodată, cu siguranţă că acel tunel s-a surpat demult, aşa cum s-a surpat şi cel care lega vechea cetate a Rodnei de satul Anieş.

Istoricii spun că o astfel de legendă nu se susţine. „Toate cetăţile au câte o legendă sau câte o poveste, că există un tunel care îţi permite să te salvezi în cazul unui asediu prelungit. Şi Bistriţa are o asemenea poveste. În mod cert nu avem cum să discutăm despre un tunel care să facă legătura între centrul oraşului istoric şi cetatea de refugiu care era în Dealul Târgului, dar legenda este frumos să fie povestită şi să creeze interes. Din punctul meu de vedere, ca istoric de artă, zic că nu, asta şi pentru că Bistriţa, în perioada medievală era împrejumuită cu ziduri care erau şi dublate de şanţuri de apă, iar atunci săparea unor culoare pe sub şanţurile cu apă pare imposibil”, explica în urmă cu ceva timp istoricul Vasile Duda.

Agent Orange şi antena GSM

De la „intrarea în cetate” şi până la perimetrul unde am putea presupune că se găsea marea curtea din interiorul zidurilor, mai urcăm puţin câte puţin. Doar că, după un dâmb de piatră, nu ne întâlnim nici cu vreun cavaler îmbrăcat în armură, nici cu vreo frumoasă domniţă, eh, speranţa moare ultima. Aici, găsim însă un balaur, dar nu unul din poveştile vechi româneşti, ci unul modern din fier şi care priveşte de la înălţimea lui burgul de la poalele Dealului Târgului: antena de telefonie a firmei Orange, asta în condiţiile în care întreg situl arheologic „Cetatea de pe Dealul Târgului” face parte din lista monumentelor de categoria A încă din 1992 (BN-I-s-A-01273, poziţia 8).

„În mod normal, în siturile istorice orice proiect trebuie să aibă un set întreg de avize. Atunci când s-a amplasat acest turn, fie că nu s-a solicitat aceste avize, fie că s-a construit la modul brutal. Nu a existat o legislaţie aşezată şi nişte structuri care să îngrădească amplasarea pe un sit de o asemenea valoare”, spune istoricul bistriţean Cornel Gaiu.

Când s-a amplasat această antenă?

În 2004, atunci când, primăria Bistrița a dat firmei Orange autorizația de construire a unei antene de telefonie chiar în situl vechii cetăți a Bistriței, sit vechi de peste 700 de ani și de importanța celui de la Sarmisegetusa. Autorizația de construcție a fost dată fără avizul Ministerului Culturii și abia în urmă cu 4 ani şi după un an de presiuni asupra primăriei Bistriţa, Direcţia pentru Cultură şi Patrimoniu a aflat cine e proprietarul antenei. Imediat după ce a aflat proprietarul, Direcția pentru Cultură și Patrimoniu Național Bistrița-Năsăud a solicitat firmei Orange să demonteze antena de telefonie montată în înteriorul vechii Cetăți a Bistriței, chiar dacă firma de telefonie a montat antena legal. La vremea când Primăria municipiului Bistrița a dat autorizația de construcție, municipalitatea nu a respectat legile privind protejarea patrimoniului. În perioada 2003 – 2004 Consiliul Local a aprobat și scoaterea din fondul forestier a parcelei respective și concesionarea ei către compania Orange.

De atunci nu s-a mai întâmplat nimic. Antena e tot acolo iar echipamentele funcţionează, doar că nu e prost cel care cere, mai prost a fost cel care a dat, a concesionat… Sau nu?

În loc de epilog

Ipocrite sunt căile administraţiei publice locale. Spunem asta pentru că, unii au concesionat, iar alţii au continuat să nu vadă ilegalitatea, municipalitatea nerespectând legile privind protejarea patrimoniului. Vina pentru uitate ne aparţine tuturor, dar e un lucru firesc: ce ne-am face dacă nu am uita, doar că vina pentru delăsare aparţine celor care au administrat oraşul, deopotrivă fostului primar Vasile Moldovan dar şi actualului primar, Ovidiu Creţu. Atât a vorbit Creţu de Bistriţa Medievală, de credeai, la un moment dat că, vom avea şi o nouă cetate a Bistriţei cu un traseu turistico-instoric bine stabilit. Cred că era foarte bine, dar nu a fost să fie aşa şi, nu cred că va mai fi vreodată. Vânare de vânt, săraca Bistriţă medievală. Doar jumătate din banii alocaţi pentru fantomatica pârtie, ajungeau pentru unele amenajări ale respectivului perimetru dar şi pentru plata cerută de Orange pentru relocare. Cu banii tocaţi în ultimi ani la pârtie, se putea construi o „mică” cetate, una simbolică, cu un drum amenajat, spaţii de recreere şi mici ateliere istorice. Cu struţ sau fără el, Bistriţa a mai pierdut o oportunitate de-şi valorifica istoria.

Exit mobile version