Tânărul liberal Florin Moldovan, consilier județean, are o abordare mai altfel, asupra evenimentelor petrecute în urmă cu 30 de ani: Decembrie 1989. Este părerea unui politician tânăr și care nu avea, vorba lui, ”vârsta corectă”. Abordarea e una caustică, doar că în Decembrie 1989 s-a murit și pentru libertatea cuvântului….
”Nu aveam vârsta ‘corectă’ în decembrie ’89 încât să pot emite prea multe opinii despre cum s-a desfășurat în Bistrița procesul desprinderii de comunism. De altfel, singurele mele amintiri din acea perioadă sunt legate vag de câteva cozi la care stăteam cu părinții mei pentru a găsi mâncare, griul omniprezent, desenele cu Pagadi și vocea lui Nicolae Ceaușescu la ceas de seară.
Ieri, s-au împlinit 30 de ani de la căderea comunismului, cel puțin scriptic. Fiindcă faptic, la evenimentul dedicat acestui moment ‘T zero’ al istoriei recente a României, în fața Prefecturii, puteam distinge fără mari eforturi trei categorii de oameni și anume: revoluționarii, alături de cei care au suferit de pe urma regimului comunist, generația post-decembristă și TOVARĂȘII (atât cei vechi cât și cei noi). Da, tovarășii! Deși nu se mai folosește acest apelativ, nu este greu pentru o persoană (fie ea și tânără) să facă diferența între un domn și un tovarăș.
Și o spun fără să caut a jigni, dar nu pot să înțeleg cum pe aceștia nu reușește nimeni, dar absolut nimeni să îi schimbe, ei de 30 de ani fiind într-un proces continuu de reinventare și recrutare.
Cu fețele pioase aplicate într-un mod aproape convingător, se putea citi ‘durerea’ pe care aceștia o poartă în suflete și inimi – vizavi de cei care în decembrie ’89 picau secerați de gloanțe fiindcă au avut curajul de a se ridica împotriva regimului.
Ce mă face totuși să mă îndoiesc de aceste ‘tristeți provinciale’ sunt tocmai momentele petrecute între 1990-2019, când românii au mai fost loviți de ordinele tovarășilor, începând cu mineriadele din ’90, ’91, ’99 și terminând cu 10 august 2018 – momente pe care acești ‘bravi camarazi’ ai partidului, le consideră a fi corect instrumentate, cei bătuți fiind cei vinovați pentru că nu au înțeles binele suprem care este pregătit pentru ei, dar pe care aceștia nu au ‘capacitatea’ de a-l înțelege.
Închei prin a spune că după 30 de ani nu mai ajută cu nimic declarațiile progresiste și citatele din clasici, atâta timp cât ai o icoană cu Ion Iliescu undeva în casă la care te închini și mulțumești în gând partidului pentru că ești…”
