luni, octombrie 26, 2020
2.8 C
Bistrița
More

    CINE ARE NEVOIE DE TRANSNISTRIA?

    Must Read

    Gest rar de recunoștință pentru pompierii-salvatori de la Sângeorz Băi: Lelea Floare a lui Șarmanic le-a tricotat și dăruit din inima ei mare 40...

    Rare sunt în aceste zile gesturile de reunoștință sau oamenii buni, dar, încă mai avem scăpare: O femeie din...

    Ziua Armatei Române la Bistrița: celebrare restrânsă, simbolică dar cu impact istoric

    25 octombrie, Ziua Armatei Române, dată la care a fost eliberată și ultima palmă de pământ românesc din campania...

    Întrebarea din titlu este, fără îndoială, provocatoare pentru o societate apatică faţă de problema transnistreană.

    Conform ultimului Barometru de Opinie Publică, din noiembrie 2011, această problemă constituie prioritatea nr. 1 doar pentru 1% din populaţia ţării şi se află pe locul opt în ierarhia celor mai importante probleme ce trebuie rezolvate în RM. Totodată, consensul şi solidaritatea clasei politice privind prevederile de bază ale statutului juridic special al localităţilor din stânga Nistrului (Transnistria), definite prin Legea nr. 173 din 22 iulie 2005, nu mai sunt univoce.

    La 30 noiembrie – 1 decembrie 2011, la Vilnius, după o pauză de mai bine de cinci ani, a avut loc prima rundă de negocieri în formatul „5+2”. Acestea nu s-au soldat cu mari rezultate, dimpotrivă, au scos în evidenţă, o dată în plus, poziţiile diametral opuse ale Chişinăului şi Tiraspolului asupra scopului final. „Alegerile prezidenţiale” din Transnistria ar putea precipita lucrurile la masa de negocieri. Rezultatele primului tur par să indice apusul lui Igor Smirnov şi preluarea puterii de un nou lider agreat nu doar la Moscova, dar şi în importante capitale europene, inclusiv la Bruxelles.

    Unde se grăbeşte Rusia după 20 de ani?

    Înlăturarea lui Igor Smirnov va fi, cu certitudine, un lucru pozitiv, însă nu trebuie să cădem în extaz. Schimbarea liderului nu înseamnă neapărat şi schimbarea regimului. Presiunile exercitate de Moscova asupra lui Smirnov şi a clanului său trădează graba Rusiei pentru transformări de faţadă, ce ar camufla esenţa autoritară şi antieuropeană a regimului de la Tiraspol. Unde se grăbeşte Rusia după 20 de ani de status-quo? S-au schimbat priorităţile geopoliticii ruse în regiunea noastră? Este oare Rusia îngrijorată de negocierile Chişinăului cu Bruxellesul cu privire la asocierea politică şi integrarea economică? Sunt întrebări la care trebuie să medităm cu toţii, în special, politicienii.

    RM, de asemenea, trebuie să se grăbească, dar prudent, fără a pune în pericol scopul său suprem: integrarea europeană, însoţită de modernizarea economică, socială şi politică după modelele statelor membre UE. Negocierea neîntârziată a unui statut special pentru regiunea transnistreană e, desigur, un imperativ. În acelaşi timp, nu mai puţin important e să ne asigurăm că de viitorul statut special va beneficia o Transnistrie democratică şi în niciun caz antieuropeană. Nu este o sarcină uşoară, dar nici chiar imposibilă, dacă vom evita un nou Memorandum Kozak, fie el şi cu faţă europeană, şi vom reuşi să încurajăm, împreună cu partenerii europeni, deschiderea reală a regiunii transnistrene pentru dialog, proiecte comune, reforme democratice şi economice.

    Deşi apatici faţă de subiect, majoritatea cetăţenilor RM de pe malul drept al Nistrului nu agreează ideea renunţării la regiunea transnistreană. Reintegrarea presupune totuşi costuri financiare şi socio-economice concrete, care pot afecta bunăstarea fiecăruia dintre noi. Prin urmare, înainte de toate, trebuie să ne răspundem sincer la întrebarea: „De ce avem nevoie de Transnistria?”, care nu urmăreşte scopul să argumenteze eventuala abandonare a regiunii, ci, mai degrabă, să ne ajute să înţelegem mai bine miza sacrificiilor noastre şi provocările procesului de reintegrare a ţării.

    Cât va costa reintegrarea pentru Chişinău?..

    La ora actuală, costurile evidente ale reintegrării se cifrează la cel puţin trei miliarde USD, care nu sunt decât datorii acumulate de Tiraspol timp de 20 de ani, pentru gazul natural livrat de „Gazprom”. În cazul în care RM se va angaja să achite respectivele restanţe, datoria publică pe cap de locuitor va depăşi cifra de 1100 USD. Actualmente, pentru anul 2012, datoria publică pentru fiecare moldovean este estimată la 514 USD.

    Din anul 2006, 136 mii de pensionari de pe malul stâng al Nistrului primesc din partea Rusiei un adaos de 15 USD la pensia de bază. În 2007-2011 volumul total al asistenţei umanitare acordate de Rusia pentru achitarea pensiilor a fost de 75 mln. USD. Dacă, însă, Tiraspolul ar plăti pensiile şi salariile doar din surse proprii, retribuţia bugetarilor transnistreni s-ar micşora de două ori, iar pensiile – cu 40%. În plus, plăţile pentru serviciile comunale ar creşte, cel puţin, de două ori, dacă gazul natural consumat ar fi achitat la preţul său real. În 2012, situaţia se poate complica şi mai mult, lucru pe care îl recunosc şi reprezentaţii administraţiei de la Tiraspol. Deficitul bugetului regiunii pentru anul viitor se ridică la 49%, iar deficitul bugetului fondului de pensii e de 46%.

    Astfel, în mod cert, reintegrarea regiunii va atrage după sine preluarea unui şir de responsabilităţi sociale, inclusiv plata pensiilor pentru cei 136 mii de pensionari, de către Guvernul de la Chişinău. În prezent, gazul natural se comercializează în regiune la un preţ mediu de 92 USD pentru 1000 metri cubi, în timp ce pe malul drept preţul e de 400 USD. Datorită acestui fapt, marile întreprinderi industriale din Transnistria, care sunt depăşite tehnologic şi energofage, îşi pot exporta produsele, inclusiv pe piaţa UE, la preţuri competitive. Reintegrarea regiunii în RM va pune capăt acestui avantaj artificial. Întreprinderile transnistrene vor trebui să se conformeze regulilor economiei de piaţă, dar şi ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), şi să achiziţioneze gazul natural la preţul convenit de „Gazprom” şi Guvernul de la Chişinău, adică de cel puţin 400 USD. Fără subvenţionarea preţului de achiziţionare a gazului natural, întreprinderile transnistrene riscă să-şi stopeze activitatea, iar acest lucru se va solda cu concedieri masive ale muncitorilor, cu creşterea ratei de şomaj şi posibile convulsii sociale cu implicaţii politice. Guvernul de la Chişinău va trebui fie să subvenţioneze preţul de comercializare a gazului natural pentru întreprinderile transnistrene – ceea ce va contraveni însă regulilor OMC -, fie să negocieze un preţ avantajos cu „Gazprom”-ul monopolist, lucru imposibil de realizat fără cedări de ordin economic şi politic.

    Moldova nu poate să-şi asume reîntregirea de una singură

    De asemenea, este bine ştiut că actualul regim din regiunea transnistreană e unul militarizat, având la dispoziţie armata şi „ministerul apărării”, „ministerul securităţii statului” cu trupele de grăniceri, cazaci şi batalionul de destinaţie specială „Delta” şi „ministerul de afaceri interne” cu brigada de destinaţie specială „Dnestr”. În total, e vorba de peste 20 mii de trupe militare şi paramilitare. Reintegrarea regiunii fără demilitarizarea ei va vulnerabiliza securitatea, suveranitatea şi integritatea teritorială a RM. Pentru a evita aceste pericole, procesul de reintegrare va trebui să fie acompaniat de reconversia întreprinderilor, disponibilizarea majorităţii trupelor militare şi paramilitare, pensionarea sau reprofesionalizarea foştilor militari. Aceste schimbări implică un enorm efort financiar de sute de milioane USD, pe care Moldova nu poate să şi-l asume de una singură, decât din contul bunăstării noastre şi aşa precare.

    În ciuda aparenţelor democratice ale recentelor „alegeri prezidenţiale”, regimul de la Tiraspol e profund corupt, clientelar şi certat cu democraţia. Cazurile Vardanean şi Cazac au demonstrat cu prisosinţă lipsa de respect pentru libertăţile fundamentale şi drepturile omului din regiune. Majoritatea mass-media locale sunt riguros cenzurate şi subordonate ideologiei oficiale a regimului, care prezintă RM ca fiind o ţară vecină şi agresoare. Opoziţia şi societatea civilă locale sunt controlate/supravegheate strict de către „ministerul securităţii de stat”, care îndeplineşte funcţiile poliţiei politice şi menţine atmosfera de frică şi supunere docilă faţă de regimul separatist.

    Abandonarea Transnistriei: posibilă teoretic, nu şi practic

    Ce facem cu o astfel de regiune – îndatorată, falită social şi economic, autoritară, militarizată şi antieuropeană? O abandonăm? Teoretic e posibil, dar practic? Cei care susţin această alternativă trebuie să ţină cont de o serie de riscuri deloc neglijabile. Înainte de toate, renunţarea la regiunea din stânga Nistrului, care constituie 12% din teritoriul RM, ar urma să se producă în temeiul unei argumentări. Nu e de ajuns să declari că renunţi benevol, unilateral şi nesilit de nimeni la regiunea transnistreană. O astfel de decizie trebuie să aibă o explicaţie legală, bazată pe dreptul internaţional. Şi e foarte greu de imaginat o explicaţie onorabilă şi credibilă, dacă ar fi luată o astfel de decizie. Ce am putea spune comunităţii internaţionale – că ne-am săturat, că nu putem soluţiona problema, că Transnistria este o povară în drumul nostru spre UE, că vrem să aderăm la NATO, că vrem să ne unim cu România etc.? Toate aceste explicaţii ar fi interpretate, mai curând, ca lamentări ale unui stat falimentar, iresponsabil şi incapabil să-şi rezolve problemele de securitate – ba chiar, şi mai rău, le lasă pe seama altora.

    În schimb, e foarte uşor de ghicit care va fi reacţia regimului de la Tiraspol – el nu va întârzia să apeleze la unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internaţional, şi anume, dreptul la autodeterminare, pentru a obţine recunoaşterea internaţională a noului stat „Republica Moldovenească Nistreană”. Eventuala recunoaştere a acestuia, inclusiv de către Chişinău, se va face, vrem noi sau nu vrem, anume în baza acestui drept, indiferent de interpretările şi obiecţiile noastre. Acceptând principiul la autodeterminare, Chişinăul va recunoaşte volens-nolens şi existenţa unui nou popor distinct în stânga Nistrului, „moldovenii transnistreni”, care se vor declara „moştenitorii adevăraţi ai statului moldovenesc medieval”. Crearea unui nou stat „moldovenesc” în baza dreptului la autodeterminare va crea un precedent legal „demn de urmat” în spaţiul Comunităţii Statelor Independente, pentru Nagorno-Karabah, Osetia de Sud, Abhazia, Crimeea şi, de ce nu?, pentru Unitatea Teritorială Autonomă „Gagauz-Yeri”. Vor fi încântaţi vecinii noştri şi partenerii din GUAM de acest „cadou”? Puţin probabil. Dimpotrivă, vor fi foarte supăraţi pe noi, mai ales Ucraina.

    Putem presupune, de asemenea, că Tiraspolul nu va întârzia să solicite fie înglobarea noului stat în Federaţia Rusă, fie aderarea sa la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, Uniunea Eurasiatică şi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC), din care fac parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan şi Kârgâzstan. Includerea noului stat în componenţa Rusiei sau acceptarea sa în organizaţiile menţionate va schimba contextul geopolitic în regiunea noastră, consolidând poziţiile geostrategice ale Federaţiei Ruse în detrimentul partenerilor noştri occidentali. În calitate de membră a OTSC, „Republica Moldovenească Nistreană” va deveni avanpostul strategic al Rusiei în Europa de Est. În condiţiile suspendării participării sale la Tratatul cu privire la Forţele Armate Convenţionale în Europa, Moscova va fi liberă să staţioneze pe malul stâng al Nistrului un contingent militar mult mai numeros şi mai bine echipat tehnic, ce ar asigura paza spaţiului aerian şi a frontierelor estice ale OTSC. De asemenea, Rusia va putea să instaleze aici, nestingherită de nimeni, complexul de rachete „Iskander”, pentru a contracara scutul antirachetă american, în cazul în care cooperarea ruso-americană în acest domeniu va eşua definitiv. Aceste ipotetice evoluţii ar pune în primejdie securitatea nu doar a RM, ci şi a vecinilor şi partenerilor noştri din cadrul NATO şi al Uniunii Europene.

    Vom fi paria Europei

    Ce vom face noi, dacă ne-am pomeni într-o astfel de situaţie? Vom solicita aderarea la NATO? Ne vom uni cu România? Ce drept moral vom avea să solicităm protecţie din partea Alianţei Nord-Atlantice după ce am da dovadă de iresponsabilitate, contribuind la crearea unor provocări majore la adresa securităţii membrilor NATO? Nimeni nu ne va lua în seamă, vom fi paria Europei. Cât priveşte unirea cu România, e aceasta o soluţie – nu roză, ci realizabilă -, când 60,5% din moldoveni consideră că Rusia trebuie să fie principalul partener strategic al RM şi doar 4% cred că România trebuie să joace acest rol? Este aproape imposibil de imaginat… În schimb, nu este exclus că eventuala prezenţă masivă – politică, militară şi economică – a Rusiei peste Nistru va încuraja sentimentele pro-ruseşti şi va întări partidele rusofile de pe malul drept. Iar aderarea la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, la Uniunea Eurasiatică şi la OTSC nu vor mai fi alternative teoretice pentru integrarea noastră europeană, ci soluţii practice. De altfel, conform BOP, 45,6% din moldoveni optează pentru aderarea RM la Uniunea vamală Rusia-Belarus-Kazahstan. Cum se spune, no comment.

    Evoluţiile descrise aici sunt ipotetice, nu şi fanteziste. Ele ne arată cât de limitate sunt opţiunile noastre. De fapt, singura opţiune realistă şi cea mai dificilă este reintegrarea regiunii transnistrene. Vrem sau nu vrem, suntem sortiţi să parcurgem această cale, dacă dorim să devenim un stat matur, modern şi respectat. Însă, avem nevoie de o Transnistrie democratică, prosperă şi deschisă lumii. Anume o astfel de Transnistrie merită efortul şi sacrificiile noastre. În caz contrar, graba este contraindicată.

    Victor Chirilă,
    director executiv Asociaţia pentru Politică Externă

    Sursa: Agenția Info-Prim NEO

    - Advertisement -
    - Advertisement -

    Latest News

    Gest rar de recunoștință pentru pompierii-salvatori de la Sângeorz Băi: Lelea Floare a lui Șarmanic le-a tricotat și dăruit din inima ei mare 40...

    Rare sunt în aceste zile gesturile de reunoștință sau oamenii buni, dar, încă mai avem scăpare: O femeie din...

    Ziua Armatei Române la Bistrița: celebrare restrânsă, simbolică dar cu impact istoric

    25 octombrie, Ziua Armatei Române, dată la care a fost eliberată și ultima palmă de pământ românesc din campania Armatei Române în vest după...

    DUMINICĂ: 62 de cazuri de infectări zilnice în Bistrița-Năsăud. Situație alarmantă la un cămin pentru persoane vîrstnice din Beclean: 46 de bolnavi

    Situația epidemiologică în Bistrița-Năsăud devine îngrijorătoare. Este o zi grea pentru sistemul sanitar, astăzi fiind raportate...

    Mircea Romocea s-a retras din viitorul Consiliu Local Năsăud. Ședința de constituire ar putea avea loc pe 28 octombrie

    Mandatele celor 17 consilieri orășenești din Năsăud au fost validate în urmă cu câteva zile de Judecătoria Năsăud. Din cei 17 aleși, doi nu...

    Deputatul Ionuț Simionca: La mulți ani, dragi militari! La mulți ani Armatei Române!

    De ziua Armatei Române, cinstim patriotismul, curajul și devotamentul pentru țară al militarilor români care au luptat, chiar și cu prețul vieții, pentru păstrarea...
    - Advertisement -

    More Articles Like This

    - Advertisement -