Este o zi înnorată la Paris și ne-am propus o reîntâlnire cu Turnul Eiffel. Vremea posomorâtă și-a pus, parcă, amprenta și asupra marelui simbol al Franței, care astăzi pare ușor trist, chiar dacă în jurul lui forfota turiștilor nu se oprește nicio clipă.
Oameni veniți din colțuri îndepărtate ale lumii se întâlnesc la poalele turnului, zâmbind încrezători și dornici de a privi capitala de sus. Și totuși, în aer plutește un sentiment straniu. Eiffel pare gânditor, poate și pentru că de la înălțimea sa nu poate zări pe cei care au prădat Luvrul, furând bijuterii de o valoare inestimabilă, legate de istoria Franței.
Încă nicio urmă a hoților, iar timpul trece, așa cum a trecut și peste misterul coifului dacic. Cu greu poți crede că asemenea lucruri se pot întâmpla la Luvru — și totuși, s-au întâmplat. Nici măcar Turnul Eiffel, veșnicul martor al Parisului, nu i-a putut vedea pe răufăcători.
La poalele sale, însă, viața continuă. Lumea zâmbește, se fotografiază, se bucură, iar norii grei par să fie uitați. Dintr-odată, se pornește o ploaie măruntă, de parcă cerul ar vrea să spele rușinea dispariției bijuteriilor lui Napoleon.
Când se aprind luminile serii, Eiffel parcă se înveselește din nou. De sus, poate vedea bucuria renașterii de la Notre-Dame, poate zărește speranța unei lumi care nu încetează să viseze.
Mă bucur să-l revăd voios — pe acest prieten de metal care, în urmă cu câțiva ani, a fost martorul unei întâlniri de suflet: cea a cărților românești prezentate chiar la poalele sale. Era vremea prieteniilor adevărate, a lecturilor plăcute, chiar și sub umbrela unei ploi pariziene.
I-am zâmbit Turnului Eiffel și, cu bucuria unui vechi prieten, i-am promis că voi reveni. Să citim din nou, la poalele lui.
