Cea mai mare smecherie in politica e sa fii supravietuitor. Cei ce se apropie prea tare de lumina Puterii ard repede. E magica lumina, dar si mai misto e penumbra ei.
Nu is multi care inteleg forta penumbrei, dar si cei care o inteleg si si reusesc sa stea acolo, devin mai castigati ca “liderii” – se strecoara printre vremuri, nu au dosare penale si, pentru supusenia fata de un SIE sau SRI sau licurici, urca si urca pe scara profesionala.
Azi avem doua exemple edificatoare:
- Emil Boc – campion mondial al supravietuirii in politica. E din 2004 primar la Cluj, inainte a fost deputat. A fost premier al Romaniei. Seful sau politic e batran si paralizat profesional, el… mai vrea. Vrea acum nu numai sa fie judecator constitutional, adica 9 ani de belfereala si de trai bun pe tone de bani, ci vrea PRESEDINTE al CCR. Motiv pentru care negociaza la sange sustinerea Ardealului liberal pentru Crin Antonescu care are o campanie electorala in impas si care, daca ar ajunge presedinte, ar fi cel care l-ar impune pe Boc la CCR, caci un loc de acolo e apanajul Presedintelui. Nu exista pentru Boc prea mult in a santaja sau negocia cand e vorba de propriul sau cur. Dar Crin, daca ar accepta, ar comite un barter total otravitor. Boc nu e Marian Enache, sa se insurubeze servil pe acea functie. Boc e pervers si schimbator, ii poate crea ca Presedinte multe probleme daca e sa fie.
- Mihai Busuioc. Baiat cuminte, de-al serviciilor, din 2007 detine functii de mare importanta, culminand cu cea de presedinte al Curtii de Conturi a Romaniei, unde leviteaza pe tone de bani din 2017. Misu Busuioc a fost ca apa sfintita in acest post: controalele Curtii nu mai emotioneaza nici macar un primar de comuna, caci ciordelile, daca sunt depistate, au rareori finalitate penala. Busu e baiat de baiat cu toata lumea si s-a imbogatit la negru la modul inimaginabil. Doar nu credeti ca se multumea cu salariul baban de la Curte. Haha, cea mai buna dovada cat de ciorditori is astia de acolo, TOTI capuse politice, e Badalau, milionar in euro, dar care se nevoia la spagi in continuare.
Ei bine, considerandu-se inca tanar, abia ce are 50 de ani, desi e la butoane de la 30 si ceva de ani, Busuioc tinteste si el sefia CCR. Are un sprijin mare in Ciolacu fiindca locul asta, CCR, trebuie impanzit cu pesedisti, ati inteles in 6 decembrie de ce. Nu i-a fost destul lui Busu ca a stat aproape un deceniu presedinte la Camera, mai vrea 9 la CCR, desi nu are nicio treaba cu nivelul profesional cerut acolo, ci se bazeaza doar ca e absolvent de Drept.
Asta is posturile care conteaza, fraierilor. Nu alea de premier sau presedinte. O sinecura pe 8-10 ani, cu 15-20 000 de euro si optiuni rafinate de spaga. Cum va ziceam sapta trecuta, cam ce vrea cumatrul lui Ciolacu, Lucian Romascanu, care trage sa prinda post de 27 000 de euro la Curtea Europeana de Conturi.
România voteaza avatare
Cum a devenit posibil ca un candidat necunoscut cum e Călin Georgescu să pună în pericol un întreg eșafodaj democratic? E “simplu”: politicieni mincinosi, populatie needucata, mass-media prostituata, retele sociale puternice si manipulatoare. Oamenii nu mai VOR sa voteze persoane reale, legendarea lor poate fi oricat de nebuneasca, nu contează.
Cândva, votul era un exercițiu de alegere între oameni reali, cu CV-uri, cu trecut, cu idei, cu bâlbe.
Da, și cu hoții. Dar măcar erau oameni. Îi vedeai cum transpiră, cum mint, cum bâlbâie, cum promit. Îți puteau fi simpatici sau scârboși, dar știai că există.
Acum, în 2025, votul nu mai este despre oameni. Este despre proiecții. Despre meme. Despre fantasme salvatoare pe care ni le autoinoculăm în lipsa oricărei speranțe reale. Călin Georgescu, acest domnitor cu accent de gânditor geostrategic și ochi de Moș Crăciun ezoteric, este exemplul perfect al acestui nou tip de construct electoral imaginar.
Dar stați așa: nu e vina lui. E vina noastră.
Cine naiba e Călin Georgescu?
Bună întrebare. Dacă întrebi pe stradă cine e cu adevarat, 80% nu știu. Dacă întrebi restul de 20% care zic că-l știu, o bună parte ți-ar spune că „e un patriot”. Că „luptă cu sistemul”. Că „vrea binele României”. Nu știu să-ți spună exact cum, dar ceva-ceva „cu suveranitate, cu pământul strămoșesc”. Mai scormonești puțin și afli că omul a fost consilier ONU, că a bălmăjit pe la Antena 3 idei despre „apă vie” și „starea naturală a poporului român”, că a fost vehiculat de AUR ca „soluția salvatoare”.
Dar nu CV-ul contează aici. Contează că, în mintea unui electorat radicalizat de anxietate, Georgescu nu mai este un om. Este un simbol. Un avatar. Un fel de Iisus mioritic cu pantaloni roz, care o să vină și o să-i dea jos pe „ăia”. Care „ăia”? Nu contează. Ăia. Sistemul. Globaliștii. Răul. Oricine e în afara minții tale.
Avatarele au învins realitatea
Ce e un avatar, până la urmă? E o figură digitală, o extensie a identității tale într-un spațiu virtual. Dar aici, avatarul nu mai e doar digital. Este emoțional. Este politic. Este mitologic.
Nu îl votezi pe Georgescu. Îți votezi neputința. Îți votezi ura față de clasa politică. Îți votezi exasperarea. Și cum să-ți exprimi mai bine revolta decât punând ștampila pe cineva care pare rupt de sistem?
Este aceeași logică pentru care unii americani l-au votat pe Trump în 2016 sau pentru care brazilienii l-au pus pe Bolsonaro. Nu că ar fi fost modele de moralitate sau de inteligență – dar pentru că au fost anti-sistem. Simpli. Spun ce cred. Chiar dacă e cretin ce spun.
Călin Georgescu este „simțit” ca anti-sistem. Nu are partid, nu are scandaluri politice. Nu are nici măcar o carieră verificabilă în România. Asta e perfect!
Pentru votantul român traumatizat, cu cât știi mai puțin despre candidatul tău, cu atât e mai ușor să-l umpli cu vise.
Disonanța cognitivă nu mai deranjează pe nimeni
Să fim sinceri. Dacă Georgescu ar fi doar un bătrânel cu idei dubioase, n-ar fi o problemă. Dar el spune lucruri care sunt, în mod evident, disonante cognitiv.
Vrea suveranitate, dar a trăit toată viața din fonduri ONU.
Vrea valorile ortodoxe, dar vorbește despre „regenerarea spirituală prin natură” ca un călugăr zen. Vrea binele României, dar nu pare să fi locuit efectiv în România în ultimii 20 de ani. Vrea să ne „salveze”, dar nu explică niciodată cum.
Și nimeni nu-l întreabă. Pentru că nimeni nu mai vrea coerență. Coerența e plictisitoare. Oamenii vor emoție. Călin Georgescu oferă exact asta: o emoție difuză, vag patriotică, vag mistică, vag anti-occidentală. E un mix perfect de aromă românească, de frustrare geostrategică și de conspirație „light”.
România profundă așteaptă un miracol vag ortodox
Există o Românie a rațiunii, dar e mică și în continuă retragere. O găsești prin câteva redacții, câteva ONG-uri și pe rețelele de socializare, printre ironii subtile și dezbateri pe teme constituționale. În restul țării însă, există România profundă. Nu aia patriotică, ci aia prăbușită în anxietate, în lipsa de direcție, în credința că „doar o mână de fier ne mai salvează”.
Această Românie nu mai vrea un președinte în carne și oase. Vrea un păstor. Un tămăduitor. Un cioban metafizic care să „ne ducă unde trebuie”, pentru că noi nu mai știm. Această Românie nu mai întreabă ce a făcut Călin Georgescu, ci ce energie are. Ce „vibrație” emite. Da, s-a ajuns la nivelul ăsta.
Iar când discursul rațional e abandonat, când orice întrebare devine suspectă de „trădare”, atunci avatarul înflorește. E ca în miturile străvechi: nu contează cine e Moise, important e că desparte apele.
De ce Georgescu nu are nevoie de un program
Uitați de platforme electorale. Uitați de măsuri concrete. Georgescu nu are nimic din toate astea și nici nu are nevoie. Are, în schimb, aura. Acel aer de profet reîntors din pustiul geopoliticii, care a citit două volume de geopolitică și trei cărți de Mircea Eliade și acum crede că știe secretul salvării neamului. Și nu doar că el crede, dar și alții cred.
De ce? Pentru că trăim într-o epocă în care votul nu mai e despre planuri, ci despre psihoterapie de masă. Georgescu e un terapeut colectiv al unei națiuni disperate. E proiectat de mulțimi ca o speranță, iar el știe asta. Nici măcar nu trebuie să spună mare lucru. Cu cât tace mai mult, cu atât misterul crește. Și cu cât misterul crește, cu atât imaginea lui de salvator se consolidează.
Pe scurt: Georgescu e un personaj gol pe dinăuntru, dar plin de ce proiectăm “credinciosii” în el.
Cine l-a lăsat să ajungă aici?
Cine e de vină pentru această farsă electorală? Noi toți. Presa, pentru că l-a ignorat prea mult timp, apoi l-a hiper-mediatizat fără să-l contrazică. Partidele mari, pentru că au crezut că e o glumă. Clasa intelectuală, pentru că e arogantă și nu comunică cu poporul decât prin metafore sterile. Și în final, electoratul însuși, pentru că a obosit să mai caute adevăruri. Acum vrea narațiuni.
Călin Georgescu e produsul logic al unui sistem politic care și-a pierdut orice fel de legitimitate. Un sistem unde Iohannis e perceput ca o hologramă tăcută, Ciolacu ca un baron, iar Simion ca un urlător cu două citate și un selfie stick. În acest peisaj, un „necunoscut cu aer de înțelept” devine imediat o alternativă.
De la vot rațional la vot ritualic
În vremurile bune – nu neapărat democratice, dar măcar coerente – votul era un exercițiu de alegere rațională. Alegi pe cineva care îți oferă ceva. Acum, votul e un ritual. Este o formă de rugăciune civică, în care nu mai contează ce primești, ci cum te simți în cabina de vot.
Îți imaginezi că faci dreptate. Că „le-o tragi” corupților. Că dai o lecție. Și dacă apare un personaj cu barbă, vorbă molcomă și niște citate despre suveranitate, îl pui acolo, fără întrebări. Că oricum toți fură, măcar ăsta pare sincer. Sau, cel mai periculos: măcar ăsta „nu e din sistem”.
Georgescu – un test beta pentru un viitor mai sumbru
Dacă îl vezi pe Călin Georgescu doar ca pe un accident, greșești. El este un test. Un exercițiu beta. Sistemul observă. Și învață. Ce funcționează? Ce prinde? Ce gen de discurs adună masele? Ce tip de incoerență e tolerabilă? Ce grad de iraționalitate poate fi transformat în capital electoral?
Astăzi e Georgescu. Mâine, va fi cineva mult mai eficient. Mai perfid. Mai carismatic. Și mai digital. Va fi un avatar creat în laboratorul fricilor colective, perfect calibrat pe algoritmii rețelelor sociale și alimentat de conspirații. Un Frankenstein electoral care nu va mai avea nicio legătură cu realitatea. Doar cu emoția.
Călin Georgescu este doar simptomul. Boala este mult mai profundă. Trăim într-o Românie care nu mai operează în parametri reali. Politicienii nu mai sunt aleși pentru ce sunt, ci pentru ce par. Votul nu mai este o alegere, ci o fugă din realitate.
Cine are un discurs articulat, e suspect. Cine aduce cifre, e „vândut”. Cine are experiență, „a fost deja la ciolan”. În această logică inversă, Georgescu pare imaculat. Pentru că nu a fost încă acolo. Dar când va ajunge – și e posibil să ajungă – va fi prea târziu.
Epilog cu gust amar
Dacă cineva îți spunea acum 10 ani că România s-ar putea trezi cu un președinte despre care nu știi nimic clar, care n-a fost validat prin niciun filtru democratic real, ai fi râs. Dar acum râsul s-a transformat în fior. Pentru că Georgescu nu e nici primul, nici ultimul. E doar începutul.
Avatarurile politice vin. Fără trecut. Fără idei clare. Fără contur. Doar cu promisiuni vagi și o prezență mistică, făcută parcă din ceață electorală și sloganuri reciclate.
Și mai grav decât că vin… e că le deschidem ușa creierului cu entuziasm.
