La începutul lunii februarie a anului 1933, muncitorii de la Atelierele CFR Griviţa din Bucureşti au declanşat o grevă generală, cauzată de intenţia guvernului de a aplica o nouă curbă de sacrificiu prin care li se reduceau salariile cu 25 de procente. Revolta lucrătorilor ceferişti a avut un mare impact în epocă, reprezentând, în viziunea multora, o tentativă a comuniştilor instruiţi de la Moscova de a da o lovitură fatală regimului democratic.
DE ATUNCI AU TRECUT 92 DE ANI
CONTEXT: În 1932, Guvernul român a adoptat o serie de măsuri economice, drastice și bineînțeles nepopulare, pentru a face față marii crize economice ce debutase în 1929. Cea mai importantă măsură, rămasă în istorie, a fost introducerea „Curbelor de sacrificiu“, prin care întreprinderile industriale au suspendat indemnizația de chirie și „alocația de scumpete“. Mai exact, măsura a redus salariile muncitorilor cu aproximativ 25%. Scânteia finală care a declanșat revoltele a fost momentul 20 ianuarie 1933 când, la Atelierele CFR Grivița din București, administrația a anunțat că plata salariilor se va face numai dacă muncitorii vor dovedi că au achitat impozitele pe ultimii trei ani. În şedinţa din seara zilei de 17 ianuarie 1933, Guvernul PNŢ, condus de Alexandru Vaida Voevod, hotărăşte reducerea salariilor bugetarilor pe o perioadă de trei luni (ianuarie, februarie, martie) după cum urmează: în Capitală şi categoria I urbană, cu 10%, în categoria a II-a urbană şi zona rurală, cu 12, 5%. Salariile magistraţilor şi ale cadrelor militare rămân neatinse.
În general, presa vremii a interpretat evenimentele petrecute la Uzinele Griviţa ca fiind provocate de către agenţi care acţionau conform directivelor trasate în cadrul Internaţionalei a III-a. Aceştia s-au folosit de nemulţumirile întemeiate ale muncitorilor pentru a împinge lucrurile spre o destabilizare a situaţiei, punând astfel la încercare capacitatea statului român de a răspunde unei asemenea provocări.
Protestul era unul justificat de situaţia dificilă a muncitorilor, cei mai loviţi de criza financiară izbucnită în anul 1929, aşa cum se arăta într-un articol din „Adevărul”: „Cu deosebire gerul ultimilor săptămâni a făcut ca lipsurile să se simtă mai adânc și să izbucnească cu mai multă putere râvna după o viață mai bună. Ca și în tot restul lumii, astfel și la noi, împrejurările au devenit însă tot mai dificile. Banul se câștigă tot mai greu și lipsa sporește în toate straturile sociale. Am ajuns o generație de sacrificiu condamnată să-și restrângă cerințele de viață la strictul absolut necesar și să sufere. Ca întotdeauna și cum este pretutindeni, cei care ajung să simtă mai întâi și mai puternic consecințele acestor situațiuni catastrofale sunt muncitorii”.
Români, O mare primejdie pândeşte ţara noastră”
„Mâine să nu fie prea târziu”
După instaurarea stării de asediu, autorităţile au trecut la arestarea unor lideri ai muncitorilor suspectaţi de apartenenţă la mişcarea comunistă. Acest fapt a provocat nemulţumirea lucrătorilor, iar situaţia a escaladat, producându-se ciocniri între ceferişti şi forţele de ordine începând cu ziua de 15 februarie până în dimineaţa de 16 februarie, când s-a intervenit în forţă împotriva lucrătorilor baricadaţi în ateliere.
În „Lupta” se constata faptul că violenţele erau cauzate de „elemente comuniste, energice, conştiente, care lucrează după principii şi tactice revoluţionare comuniste clasice, care vor să pună mâna pe întreaga pătură muncitorească”.
15-16 februarie 1933
Presa descria cu lux de amănunte confruntările izbucnite între grevişti şi forţele de ordine compuse din jandarmi şi militari. Astfel, în „Dimineaţa” se relatau următoarele fapte: „În vreme ce armata încerca să evacueze atelierele, familiile şi rudele celor arestaţi au încercat să pătrundă înăuntru. Armata i-a împiedicat. S-a produs o încăierare. Din rândurile celor care vroiau să pătrundă în ateliere s-a zvârlit cu pietre şi cu drugi de fier. S-au tras şi câteva focuri de revolver asupra armatei. Un sergent jandarm a fost rănit la cap, iar un maior a fost rănit la picior. Autorităţile au fost silite atunci să răspundă cu o salvă de mitraliere trase în aer pentru a intimida şi împrăştia mulţimea. Evacuarea care trebuia să înceapă atunci a fost amânată. Unii dintre şefii autorităţilor erau de părere ca atelierele să fie evacuate în timpul nopţii, pe când alţii opinau ca această operaţie să fie făcută la începutul dimineţii. La orele 12 şi jumătate armata a încercat din nou să intre în ateliere. Lucrătorii s-au opus cu forţa. Ei au lovit pe soldaţi cu drugi de fier. Un sergent jandarm a fost omorât iar alţii răniţi uşor”.
Atât presa apropiată puterii, cât şi cea de opoziţie evidenţiau violenţa muncitorilor, justificând astfel represiunea autorităţilor. Într-un articol din „Viitorul”, intitulat „Gravele dezordini comuniste de ieri”, se arăta că „lucrătorii au ocupat atelierele şi au sechestrat inginerii; au terorizat douăzeci şi patru de ore nu numai cartierul din împrejurimile atelierelor, dar întreaga populaţie a Capitalei alarmată în tot cursul nopţii de sunetele sirenelor trase de lucrătorii blocaţi în ateliere; lucrătorii au tras asupra armatei şi a poliţiştilor din rândurile cărora au căzut 12 oameni grav răniţi şi 1 mort”.
Sunt descrise şi violenţele din jurul atelierelor: „Numeroşi derbedei risipiţi pe calea Griviţei, profitând de situaţia încordată, s-au dedat la acte nepermise, spărgând geamurile automobilelor şi ale tramvaielor. (…) Cete de haimanale, (…) aţâţate de instigatori comunişti, au spart becurile pe o mare porţiune de stradă, au rupt apoi schelele de la o construcţie, baricadând strada cu grinzi, iar în alte părţi cu pietroaie şi garduri rupte, spre a împiedica trecerea vehiculelor. Tot ei au devastat o prăvălie de manufactură şi-apoi un depozit de cherestea, înjghebând un foc mare în mijlocul uliţelor”.
În „Cuvântul” se descriau faptele reprobabile comise de către „bande de tineret comunist”, aflate în solda Moscovei: „O camionetă izolată ce transporta câţiva soldaţi din grăniceri a fost oprită în mijlocul străzii. Maşina a fost devastată. S-au aruncat asupra soldaţilor pietre şi bulgări de zăpadă. De altminteri, aceste bande izolate, plasate la distanţă de cordoane, au atacat în cursul serii şi autobuzele de cursă de pe calea Griviţei. Toate s-au ales cu geamurile sparte, iar călătorii paşnici au fost răniţi”. Conform unei alte relatări, muncitorii baricadaţi în ateliere au folosit ca scut uman „nevestele lor şi copiii introduşi de cu seară când cordoanele erau mai rare. Din spatele copiilor şi femeilor, agitatorii au aruncat bucăţi de fontă, pietre şi drugi de fier”.
După intervenţia în forţă a autorităţilor din dimineaţa zilei de 16 februarie, muncitorii care au fost arestaţi au fost duşi la garnizoana Malmaison, unde au fost cercetaţi şi percheziţionaţi. Au fost găsite „la unii manifeste, la alţii gloanţe neutilizate, broşuri de propagandă comuniste şi cuţite”.
FOTO: „ADEVĂRUL”, „DIMINEAŢA”, „CURENTUL”
Fragmentul face parte din articolul „Greva de la Atelierele CFR Griviţa, reflectată în presa vremii”, publicat în numărul 241 al revistei Historia, disponibil la toate punctele de distribuție a presei, în perioada 15 februarie – 14 martie, și în format digital pe paydemic.com.
