2025 va fi un an al „mahmurelii” post-electorale, marcat de pedepsirea partidelor aflate la putere şi de revenirea lui Donald Trump la Casa Albă. Va fi un an în care se va vorbi despre încetarea focului, dar nu despre pace. Centrul pentru Afaceri Internaţionale din Barcelona (CIDOB) publică o analiză în care examinează problemele ce vor forma agenda internaţională din 2025. Riscul unei escaladări nucleare şi discuţiile despre drepturile imigranţilor şi deportarea acestora se numără printre subiecte.
O „A TREIA ERĂ NUCLEARĂ”?
La împlinirea a 1.000 de zile de la invazia rusă în Ucraina şi în timp ce luptele pe teren escaladau, Vladimir Putin a aprobat modificări ale doctrinei nucleare a Rusiei, coborând pragul posibilităţii de a recurge la arme nucleare. Textul revizuit prevede că un atac din partea unui stat non-nuclear, dacă este susţinut de o putere nucleară, va fi tratat ca un atac comun asupra Rusiei. Pentru a-şi transmite mesajul, Kremlinul a ameninţat că va folosi împotriva Ucrainei racheta hipersonică rusească Oreşnik, capabilă să transporte şase focoase nucleare şi să se deplaseze de zece ori mai repede decât viteza sunetului. În acest context, desfăşurarea de soldaţi nord-coreeni pentru a sprijini Rusia pe frontul ucrainean la sfârşitul anului 2024 înseamnă, de asemenea, implicarea unei alte puteri nucleare în conflict şi ridică noi întrebări cu privire la ceea ce va primi Phenianul în schimb. Comentând pe această temă, secretarul general al NATO, Mark Rutte, a declarat că Rusia sprijină dezvoltarea armelor şi a capacităţilor nucleare ale regimului lui Kim Jong-Un. Prin urmare, ameninţarea unei potenţiale rupturi a echilibrului în Peninsula Coreeană şi revenirea lui Trump la putere au alimentat şi mai mult dezbaterea nucleară de la Seul şi Tokyo, care fusese deja reaprinsă de invazia Rusiei în Ucraina.
Pe de altă parte, şi politica nucleară a Statelor Unite ar putea suferi modificări. Proiectul 2025, planul ultraconservator care ar trebui să ghideze administraţia Trump, susţine reluarea testelor nucleare în deşertul Nevada, chiar dacă detonarea unei bombe nucleare subterane ar încălca Tratatul de interzicere totală a testelor nucleare (CTBT), pe care Statele Unite l-au semnat în 1996. Industria armamentului nuclear a crescut deja sub prima administraţie Trump. De data aceasta, însă, experţii consideră că, dacă programul va fi pus în aplicare, ar fi cea mai spectaculoasă creştere a armelor nucleare de la începutul primei administraţii Reagan, în urmă cu patru decenii.
În acelaşi timp, cele două state nucleare europene – Franţa şi Regatul Unit – sunt, de asemenea, într-un proces de modernizare nucleară. Din 2021, guvernul britanic este implicat într-o extindere a arsenalului său de focoase nucleare şi, în calitate de membru al acordului trilateral AUKUS alături de Statele Unite şi Australia, în 2025 va instrui sute de funcţionari australieni în gestionarea reactoarelor nucleare pentru a pregăti Canberra în vederea viitoarei achiziţii de submarine cu propulsie nucleară. Franţa, de asemenea, îşi dezvoltă propriul proiect pentru un submarin de „ultimă generaţie”.
În plus, 2025 va fi un an decisiv pentru programul nuclear al Iranului. Se apropie termenul limită până la care puterile mondiale vor demara mecanismul de restabilire a tuturor sancţiunilor ridicate în cadrul acordului care a frânat expansiunea nucleară a Iranului, Planul comun şi cuprinzător de acţiune (JCPOA). Până în prezent, Teheranul a avertizat deja că, dacă sancţiunile revin, Iranul se va retrage din Tratatul de neproliferare nucleară (TNP). Ameninţarea nu face decât să sporească riscul unei escaladări a ostilităţilor în Orientul Mijlociu şi posibilitatea ca Israelul să ia în considerare un atac asupra instalaţiilor nucleare din Iran.
ŞI ENERGIA NUCLEARĂ CÂŞTIGĂ TEREN
În mod similar, dezbaterea nucleară a fost relansată în Europa, urmând o tendinţă globală. Se aşteaptă ca producţia de energie nucleară să bată recorduri mondiale în 2025, pe măsură ce tot mai multe ţări investesc în reactoare pentru a impulsiona trecerea la o economie globală care doreşte să depăşească cărbunele şi să îşi diversifice sursele de energie.
UE, care se află într-un moment critic în încercarea de a satisface cererea de energie, stimulând în acelaşi timp creşterea economică, este, de asemenea, martora unui nou impuls în dezbaterea nucleară. Aproximativ un sfert din energia UE este nucleară, iar peste jumătate este produsă în Franţa. În total, există peste 150 de reactoare în funcţiune pe teritoriul UE.
În aprilie 2023, 11 ţări din UE (Belgia, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Finlanda, Franţa, Ungaria, Italia, Ţările de Jos, Polonia şi Suedia) au semnat o declaraţie prin care au îndemnat autorităţile de reglementare să „deblocheze pe deplin” potenţialul energiei nucleare şi să „creeze condiţii de finanţare” pentru a sprijini prelungirea duratei de viaţă a reactoarelor nucleare existente.
Italia se gândeşte dacă să înceteze să mai fie singurul membru al G7 fără centrale nucleare şi să ridice interdicţia privind utilizarea „noilor tehnologii de reactoare nucleare”.
O posibilă revenire a creştin-democraţilor CDU la cancelaria germană, în urma alegerilor din februarie, ar putea redeschide dezbaterea cu privire la decizia luată de Angela Merkel în 2023 de a închide ultimul reactor nuclear în funcţiune din ţară.
În cele din urmă, Taiwanul, în ciuda unei aversiuni puternice faţă de energia nucleară în urma catastrofei de la Fukushima din vecinătatea sa, este, de asemenea, cufundat într-un proces de reflecţie asupra energiei nucleare, într-un an în care ultima centrală în funcţiune urmează să fie închisă. Într-adevăr, necesitatea de a satisface cererea crescândă de semiconductori, datorită boom-ului inteligenţei artificiale, menţionată în secţiunea anterioară, a pus o presiune enormă pe consumul de energie al ţării.
Guvernul taiwanez nu este singurul în această situaţie. Microsoft contribuie la repornirea centralei nucleare Three Mile Island din Pennsylvania, care s-a închis în 2019, în timp ce Google (deţinută de Alphabet) şi Amazon investesc în tehnologia nucleară de nouă generaţie.
URGENŢE CLIMATICE LĂSATE ÎN SUSPENSIE
2024 a fost cel mai cald an înregistrat vreodată. A fost, de asemenea, primul în care temperatura medie a depăşit cu 1,5°C nivelurile preindustriale, marcând o nouă escaladare a crizei climatice şi eşecul încercărilor de a menţine temperatura globală sub acest prag. Numai până în iunie 2024, fenomenele climatice extreme au provocat deja daune economice în valoare de peste 41 de miliarde de dolari şi au afectat milioane de oameni de pe întreaga planetă.
Cu toate acestea, lupta globală pentru atenuare se confruntă cu o lipsă tot mai mare de leadership politic. Acest lucru a fost evident în dezbaterile şi rezultatele COP29 de la Baku, Azerbaidjan, din noiembrie, unde toate eforturile politice au fost dedicate unei singure bătălii: finanţarea. Chiar şi aşa, promisiunea celor mai bogate ţări de a furniza 300 de miliarde de dolari pe an până în 2035 este considerată insuficientă pentru a acoperi nevoile celor mai sărace ţări şi pentru a asigura justiţia climatică. Costul atenuării şi adaptării pentru ţările în curs de dezvoltare este estimat între 5 şi 6,8 miliarde de dolari până în 2030. În plus, pesimismul este confirmat de fapte: deşi în 2009 ţările dezvoltate s-au angajat să aloce 100 de miliarde de dolari pe an pentru finanţarea combaterii schimbărilor climatice, acestea nu au reuşit să îndeplinească acest obiectiv până în 2022.
La Baku, în urma victoriei lui Donald Trump şi în umbra unei agende politice care a împins clima pe un loc secundar în faţa inflaţiei sau a preţurilor la energie, Nordul global a ales să nu ducă lupta pentru atenuare. Dacă la COP28 din Dubai s-a spus pentru prima dată că lumea ar trebui să se angajeze într-o tranziţie dincolo de combustibilii fosili, la COP29 acest lucru nici măcar nu a mai fost menţionat. Anul 2025 va fi unul în care se vor măsura angajamentele, atât în ceea ce priveşte finanţarea, cât şi luarea de măsuri. Semnatarii Acordului de la Paris (2015) trebuie să îşi prezinte planurile naţionale de acţiune pentru a demonstra că îşi onorează angajamentele de atenuare convenite. Data programată pentru prezentarea acestei noi runde de contribuţii naţionale este februarie, dar se pare că multe ţări vor întârzia şi că nivelul lor de ambiţie nu va corespunde cerinţelor ştiinţifice şi urgenţei climatice.
În plus, Statele Unite – al doilea mare emitent de gaze cu efect de seră din lume, după China – ar putea da o nouă lovitură luptei globale împotriva schimbărilor climatice dacă Donald Trump decide din nou să îşi retragă ţara din Acordul de la Paris, într-o repetare a gestului din primul său mandat. I-ar fi însă mai greu să părăsească Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (UNFCCC), tratatul care stă la baza acordului şi a discuţiilor multilaterale privind clima. Dar acesta nu este singurul semn de întrebare cu privire la „tranziţia ecologică” a Statelor Unite. Alegerea de către Trump a lui Chris Wright, un director petrolier de la Liberty Energy şi un negaţionist al crizei climatice, pentru a conduce Departamentul Energiei, ar putea pune din nou combustibilii fosili înaintea obiectivelor privind energia verde.
Noua Comisie Europeană trebuie, de asemenea, să decidă ce rol doreşte să joace pe scena climatică mondială. Noile majorităţi politice vor face dificil pentru UE să acţioneze pe o singură voce în materie de climă, după cum s-a demonstrat recent în Parlamentul European cu decizia controversată de a amâna şi de a dilua legea europeană privind defrişările. Astfel, în 2025 vom asista la tensiuni tot mai mari în UE în vederea reducerii reglementărilor şi standardelor de mediu.
CU OCHII PE CHINA ŞI SUDUL GLOBAL
În timp ce progresele globale în lupta pentru atenuare încetinesc, iar poziţia de lider a SUA în materie de climă se estompează, China îşi extinde ambiţia şi influenţa. În 2025, speranţele sunt puse în tranziţia energetică a Chinei şi în noul său rol de contribuitor financiar voluntar la acordul încheiat la Baku.
Potrivit experţilor, emisiile de cărbune şi de CO2 ale Chinei ar putea atinge nivelul maxim în 2025, cu cinci ani mai devreme decât obiectivul său. Progresele înregistrate de China în domeniul climei vor avea un impact clar nu numai asupra planetei, ci şi asupra intereselor economice şi energetice ale gigantului asiatic. O parte din tranziţia economică a Chinei de după pandemie a fost orientată către stimularea dezvoltării şi introducerii surselor regenerabile de energie, acestea devenind sectorul care a contribuit cel mai mult la creşterea economică a ţării în 2023.
Dar, în acelaşi timp, are şi implicaţii geopolitice: cu cât creşte consumul său de energie regenerabilă, cu atât este mai puţin dependentă de importurile de hidrocarburi din ţări terţe, inclusiv Rusia. Potrivit vicepreşedintelui Ding Xuexiang, China a alocat 24,5 miliarde de dolari pentru finanţarea globală a schimbărilor climatice începând din 2016. Având în vedere presiunea tot mai mare exercitată de Bruxelles pentru ca China să îşi majoreze contribuţiile, este posibil ca în 2025 ţara asiatică să încerce să îşi îmbunătăţească imaginea printr-un activism climatic sporit.
Cu toate acestea, principalii actori în domeniul energiei regenerabile sunt ţările din Sudul global. Conform unui studiu publicat de think tank-ul RMI, ţările din Sud adoptă aceste tehnologii într-un ritm mult mai rapid şi la o scară mult mai mare decât în Nord. Agenţia Internaţională pentru Energie (AIE) estimează că noile instalaţii de energie solară şi eoliană din aceste ţări au crescut cu 60% în 2024, Brazilia, Maroc şi Vietnam fiind în fruntea clasamentului, raportând o rată de adopţie a acestor energii mai mare decât o parte a Europei şi a Statelor Unite.
Organizarea COP30 în 2025 în Brazilia, una dintre cele mai ambiţioase ţări în ceea ce priveşte angajamentele climatice, trezeşte speranţe şi aşteptări şi mai mari cu privire la un nou impuls global în lupta împotriva schimbărilor climatice, un impuls care să ţină seama de nevoile şi cererile din Sudul global. Deşi se aşteaptă ca discursul privind adaptarea, o cerere de lungă durată a acestor ţări, să înceapă să câştige teren pe agenda internaţională şi locală, schimbarea de discurs ar putea ascunde noi provocări. În primul rând, necesitatea de a gândi la o lume dincolo de creşterea temperaturii cu 1,5°C. Şi, în al doilea rând, riscul de agravare a inegalităţilor dintre comunităţile şi ţările cu o capacitate de adaptare mai mare, deoarece sărăcia este direct legată de rezistenţa unei ţări la riscurile climatice şi de capacitatea acesteia de a se reface în urma acestora. Acest lucru plasează ţările în curs de dezvoltare într-o situaţie de risc considerabil, iar decalajul de adaptare este din ce în ce mai mare.
DEPORTĂRILE ŞI DREPTURILE MIGRANŢILOR
Mii de refugiaţi sirieni se întorc acasă odată cu plecarea de la putere a lui Bashar al-Assad. După 14 ani de război civil, căderea lui Bashar al-Assad a trezit speranţe într-o ţară care se confruntă cu cea mai mare criză de strămutări forţate din lume, potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite, cu peste 7,2 milioane de persoane strămutate în interiorul ţării – mai mult de două treimi din populaţie – şi 6,2 milioane de refugiaţi, care trăiesc în principal în ţările vecine Egipt, Irak, Iordania, Liban şi Turcia.
Cu toate acestea, în ciuda incertitudinii momentului politic şi a faptului că luptele continuă pe teren, unele ţări UE (Germania, Italia, Suedia, Danemarca, Finlanda sau Belgia) se grăbesc să suspende cererile de azil ale refugiaţilor sirieni, în timp ce altele, precum Grecia şi Austria, iau măsuri de expulzare a acestora. Guvernul austriac a lansat chiar un program de expulzare care reevaluează situaţia a aproximativ 40.000 de sirieni cărora li s-a acordat statutul de refugiat în ţară în ultimii cinci ani. Toate aceste măsuri agravează şi mai mult dezbaterea dintre partenerii europeni cu privire la conceptul de „ţară terţă sigură”, atât de criticat de organizaţiile sociale.
2025 va fi un an al expulzărilor, atât în discurs, cât şi în practică. Imigraţia a fost piatra de temelie a carierei politice a lui Donald Trump, iar în cea de-a doua sa campanie prezidenţială a promis să efectueze cea mai mare expulzare de imigranţi din istorie. Cum se va face acest lucru? Rămâne de văzut dacă vom asista la expulzări etapizate sau care ar putea fi impactul real pe piaţa muncii din SUA al unei politici care, potrivit mai multor studii, nu este un joc cu sumă zero în favoarea lucrătorilor născuţi în SUA. Migranţii ilegali lucrează în profesii diferite de cele ale celor născuţi în Statele Unite; ei creează cerere de bunuri şi servicii şi contribuie la sănătatea fiscală pe termen lung a ţării. Există, de asemenea, îndoieli cu privire la sustenabilitatea economică a acestui tip de politică, în special având în vedere perspectiva unei creşteri a fluxurilor şi creşterea dramatică a numărului de expulzări în Statele Unite încă de la pandemie (aproximativ 300 000 de persoane pe an). Cu toate acestea, în urma victoriei lui Trump, valoarea firmelor implicate în expulzarea migranţilor şi în monitorizarea sau supravegherea frontierei, precum şi în gestionarea centrelor de detenţie, a crescut vertiginos pe piaţa bursieră. Activitatea de expulzare este în plină expansiune.
Iar expulzarea nu este doar un instrument al Nordului global. Iranul are în vedere expulzîri în masă ale afganilor; sistemul turc de expulzare a fost consolidat cu sute de milioane de euro de la UE; iar Tunisia efectuează „expulzări colective” ilegale ale imigranţilor cu fonduri de la UE. În acelaşi timp, Egiptul efectuează de luni de zile arestări în masă şi returnări forţate ale refugiaţilor sudanezi.
La nivel european, în 2025, statele membre ale UE trebuie să îşi prezinte planurile naţionale de punere în aplicare a noului Pact privind migraţia şi azilul. Normele sunt programate să intre în vigoare în 2026, însă Spania a solicitat ca utilizarea noilor instrumente pentru controlul frontierelor şi distribuirea migranţilor să fie devansată pentru vara viitoare. Cu toate acestea, pactul a fost deja contestat de unele state membre, care solicită înlocuirea sa cu un model care să permită transferul migranţilor în centre de detenţie situate în afara UE, în ţări considerate sigure. Decizia Italiei din august anul trecut de a deschide centre de acest tip în Albania, deşi s-a soldat cu o înfrângere juridică răsunătoare pentru guvernul Georgiei Meloni, a oferit un indiciu clar al tensiunii crescânde dintre politică şi statul de drept.
Mai mult, în aceste circumstanţe, în 2025, judecătorii ar putea deveni mai conştienţi de lipsa de instrumente de protejare a drepturilor la azil şi la statutul de refugiat într-un mediu global care demontează de ani de zile protecţia internaţională. Războiul din Gaza – care, în primul său an, a provocat strămutarea forţată a 85 % din populaţie – ilustrează eşecul dreptului internaţional, atât în domeniul umanitar, cât şi în ceea ce priveşte azilul.
Frica, o dinamică ce impregnează politica atât în domeniul migraţiei, cât şi în relaţiile internaţionale, va câştiga teren în 2025. Acesta este motivul pentru care punerea în scenă a expulzărilor a devenit un factor de descurajare simbolic. Criminalizarea migranţilor – care se simt vizaţi – şi povestea poverii sociale pe care anumite guverne o exploatează cu o agendă de reduceri a cheltuielilor publice, dau tonul într-un sistem internaţional din ce în ce mai obsedat de protecţia frontierelor şi lipsit de interesul (sau instrumentele) de a asigura o migraţie sigură şi regulată.
TRAFIC DE DROGURI ŞI CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ÎN CREŞTERE
În această lume a instituţiilor fragile, fisurile prin care crima organizată se poate infiltra şi extinde sunt în creştere. Reţelele de criminalitate organizată sunt afaceri transnaţionale de milioane de dolari, care construiesc ierarhii şi alianţe strategice. Pe măsură ce ordinea internaţională se fragmentează, geopolitica mafiotă evoluează cu noi actori şi o schimbare de metodologie: în loc să concureze, grupurile de crimă organizată cooperează din ce în ce mai mult, împărţind lanţuri globale de aprovizionare pentru traficul de droguri şi persoane, infracţiuni de mediu, medicamente contrafăcute sau minerit ilegal – care în unele ţări, precum Peru sau Columbia, sunt la fel de profitabile ca traficul de droguri, dacă nu chiar mai profitabile. Reţelele globale care se întind din China până în Statele Unite şi din Columbia până în Australia, datorită „submarinelor narco”, explică diversificarea afacerilor şi a locaţiilor, dar explică şi capacitatea lor de a penetra structurile puterii şi de a submina statul de drept, deoarece există într-un context de corupţie crescândă a statelor şi a sistemelor lor juridice şi de securitate.
În Ecuador, de exemplu, un punct fierbinte al traficului de droguri la nivel mondial, guvernul a declarat război împotriva a 22 de organizaţii criminale şi vorbeşte despre un „conflict armat intern”.
Port-au-Prince, capitala statului Haiti, este în prezent un oraş aflat în ghearele unor grupări criminale rivale, aflate în războaie teritoriale, care au dus la preluarea controlului asupra cartierelor, secţiilor de poliţie şi chiar la blocarea temporară a aeroportului de către diversele bande armate. Cea mai recentă escaladare a violenţei s-a soldat cu aproape 4.000 de morţi şi peste 700.000 de persoane strămutate în interiorul ţării, potrivit Biroului ONU pentru drepturile omului.
Între timp, criza geopolitică a fentanilului, al cărei epicentru este Mexicul, producător bine stabilit al acestui drog sintetic de la pandemia COVID-19, a devenit o problemă bilaterală de prim ordin cu Statele Unite şi Canada şi o ameninţare pentru America Centrală.
De asemenea, în Europa, oraşe portuare precum Marsilia, Rotterdam sau Anvers sunt puncte importante de intrare şi de confiscare a drogurilor. Crima organizată este în prezent cea mai mare ameninţare la adresa guvernului suedez, cu 195 de împuşcături şi 72 de atentate cu bombă care au provocat 30 de morţi numai în ultimul an.
Globalizarea înseamnă că această nouă realitate hiperconectată a ajuns chiar şi la insulele din Pacific, care ocupă acum un loc proeminent pe tabla de şah strategică internaţională din cauza proliferării angajamentelor comerciale, diplomatice şi de securitate. Aceasta a transformat, de asemenea, peisajul infracţional al regiunii, cu prezenţa triadelor şi sindicatelor criminale asiatice, a cartelurilor din America Centrală şi de Sud şi a bandelor criminale în Australia şi Noua Zeelandă.
Potrivit indicelui global al criminalităţii organizate, cel puţin 83% din populaţia lumii trăieşte în ţări cu un nivel ridicat de criminalitate, în timp ce în 2021 acesta era de 79%. Dacă crima organizată este unul dintre câştigătorii acestei noi ordini fragmentate, creşterea violenţei a adus şi impunerea unor politici de securizare. În America Latină, de exemplu, alegerea clară de a militariza securitatea – căutând soluţii naţionale (de limitare a violenţei) la ceea ce este o provocare transnaţională – a favorizat răspunsurile „cu mână fermă”.
LUMEA SE REÎNARMEAZĂ ŞI SE MILITARIZEAZĂ
Lumea se reînarmează. Odată cu creşterea conflictelor, precum războaiele din Ucraina şi Orientul Mijlociu, au crescut şi veniturile din vânzarea de arme şi servicii militare. Potrivit SIPRI, 2025 va fi cel mai mare an pentru cheltuielile militare din ultima vreme.
În aceste condiţii, presiunea asupra ţărilor NATO de a-şi creşte cheltuielile de apărare va creşte din nou odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, dar şi din cauza impredictibilităţii mediului internaţional. În următoarele luni, NATO trebuie să negocieze diverse fracturi interne: pe de o parte, cererea de creştere a cheltuielilor de apărare la 3,5% din PIB; pe de altă parte, divergenţele dintre aliaţi cu privire la strategiile utilizate împotriva Rusiei.
Ţări precum Polonia şi ţările baltice solicită o poziţie mai agresivă faţă de Moscova, în timp ce alţi membri, precum Ungaria sau Turcia, doresc să menţină o abordare mai neutră. Acest lucru ar putea împiedica formularea unei strategii unificate în faţa ameninţărilor din partea Rusiei şi a viitoarelor scenarii geopolitice din Ucraina.
În plus, în timpul campaniei sale, Trump a pus la îndoială angajamentul de apărare reciprocă consacrat în articolul 5 din Tratatul NATO. Dacă noua administraţie americană adoptă o poziţie mai izolaţionistă, aliaţii europeni s-ar putea îndoi de fiabilitatea SUA ca pilon al securităţii lor.
De asemenea, în UE există o îngrijorare crescândă cu privire la securitatea componentelor esenţiale şi a infrastructurilor de cabluri submarine, care sunt esenţiale pentru conectivitate şi pentru economia globală, în special în urma mai multor episoade de sabotaj suspectat, precum cele observate în Marea Baltică în ultimele câteva luni.
În sfârşit, militarizarea crescândă a periferiei maritime a Chinei stârneşte, de asemenea, noi temeri de securitate în Asia. Beijingul promovează – tot mai zelos – o viziune sinocentrică asupra regiunii Indo-Pacific. Acest lucru stârneşte temeri că în 2025 se va asista la o creştere a agresivităţii strategiei Chinei de a transforma Asia de Est în sfera sa exclusivă de influenţă.
În acest context, ritmul accelerat al geopoliticii ridică multiple întrebări atât pentru analişti, cât şi pentru actorii din domeniul relaţiilor internaţionale. Lumea se confruntă cu postura unor noi lideri, cu peisaje schimbătoare care redefinesc conflicte de lungă durată şi cu o rivalitate sino-americană care ar putea deveni un război comercial şi tehnologic în viitorul apropiat. Având în vedere această perspectivă, eforturile de aliniere multiplă pe care multe ţări din întreaga lume încearcă să le facă, având în vedere securitatea, devin din ce în ce mai complexe pe măsură ce confruntarea se intensifică între marile puteri globale, conchide analiza-previziune a CIDOB.
