Secretarul de partid pe stil vechi era un personaj superior în sensul că el plutea undeva deasupra realității de ale cărei neajunsuri eram vinovați în exclusivitate noi, ceilalți, denumiți adesea populația. Asta și eram: o turmă mânată de colo până colo de cei care ne controlau existența, niște ființe care încercau să-și găsească câte un locșor mai ferit în îmbulzeala generală. Aveam o scuză plauzibilă și – de ce să ne ferim de adevăr – confortabilă. Apoi dictatura a dispărut în 24 de ore, oficial eram liberi și direct răspunzători de faptele noastre. Dacă la capitolul libertate ar fi multe de comentat, în privința responsabilității situația e clară: nimeni nu te poate scuti de ea. Iar noi am profitat de libertate, atâta cât a fost și ne-am făcut toți secretari de partid pe stil vechi. Suntem neîntrecuți în a pune diagnosticul la orice, de la politică și economie la medicină și învătământ, de cultură ce să mai vorbim, suntem un popor cu vocația poetică înnăscută.
Știm exact cum funcționează cele mai sofisticate construcții politice, cunoaștem în detaliu demersurile serviciilor secrete, avem un diagnostic clar și precis pentru orice… și totuși o dăm în bară de fiecare dată. Rămâne o enigmă de nedezlegat cum niște oameni atât de înzestrați cu darurile profeției și analizei rămân abonați pe veci la statutul de victimă iar în acest caz nu se pune problema ca în Enigma Otiliei. Am auzit de atâtea ori cuvintele nu am cu cine să votez rostite cu emfază și mă întreb de fiecare dată, oare interlocutorul știe că politicienii se pot lipsi de votul său? Cu cât mai putini votează, cu atât rezultatele sunt mai previzibile.
Ajungem la genul filmului: acțiune, care acțiune e lipsă din viața noastră înca de pe vremea Mioriței legendare când totul se reduce la un cântec din fluier și postmodern la vânarea unei ocazii. Nu mai avem doctrine fiindcă ele sunt depășite, doctrinele sunt ca sensurile în trafic, te obligă să respecți o anumită direcție în timp ce noi ne-am obișnuit cu abordarea pragmatică: e just și corect doar ce-mi folosește. Social media îi oferă fiecăruia prilejul de a avea un univers privat, cine nu-ți place e șters, blocat, anihilat iar pe ecranul tău nu mai există. Normal că această stare nu este normală însa ecranului nu-i pasă. Iar noi preferăm melodiile pentru fluier și cor de lăudători. Starea de fapt nu trebuie blamată, nici lăudată. E starea de fapt, adică… asta e.
Vostradamus
