Valeria Motogna este o figură emblematică a handbalului din Romania, port-drapel al delegației României la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008. Ea este medaliată cu aur la Campionatele Mondiale de junioare, tineret și universitare, a câștigat Cupa Cupelor EHF, trofeul Campioanelor EHF, finalistă în Liga Campionilor EHF.
– Spre finalul carierei dumneavoastră de jucătoare, deși erați una dintre cele mai titrate jucătoare din România, ați ales să mai jucați în divizie la CSU Oradea. În acea perioadă echipa avea câteva jucătoare foarte tinere, unele dintre ele erau încă junioare la Cluj, care făceau naveta la Oradea, ca să joace și într-o echipă de senioare. Una dintre ele îmi spunea atunci că sunteți o jucătoare extraordinară. Credeți că sunteți un model pentru tinerele handbaliste?
Nu mă consider un model pentru tinerele handbaliste, cred că de-a lungul carierei am avut o influență pozitivă asupra unor jucătoare .
– Aveți o școală de handbal, care vă poartă numele. Le puneți tinerelor handbaliste clipuri cu meciuri în care ați jucat dumneavoastră, să le aratați ce înseamnă determinarea, cum se face apărarea, cum este să joci împotriva unora dintre cele mai mari echipe din acea perioadă?
Da, le-am pus sportivelor noastre meciuri în care am evoluat noi, antrenoarele din club (eu, Ana Lazer și Alina Turcaș).
O problemă cu care ne confrutăm la tânăra generație de handbaliste este că renunță prea ușor la luptă și se lasă intimidate.
-La echipele de junioare urmăriți ca echipele să obțină titluri cu orice preț? Contează acest aspect pentru o cotare mai bună a școlii de handbal? Urmăriți să lucrați individual cu vârfurile generațiilor, pentru ca acestea să devină jucătoare care să ajungă la echipe din ligă?
Scopul principal al clubului nostru este de a crește/forma jucătoare. Da, lucrăm individual cu vârfurile de generație. Având 4-5 jucătoare de perspectivă bine pregătite, vin și rezultatele. Nu avem pretenția unui turneu final valoare, la care ajung, în general, echipele care își permit să facă transferuri, de asemenea centrele de excelență ale FRH. Revenind la prima întrebare, dacă ai 4-5 jucătoare bine pregătite, se poate ajunge la un turneu final speranță, astfel sportivele sunt angrenate în competiție până la finalul sezonului, ceea ce contează foarte mult. Sportivele au diferite etape de progres, unele se maturizează mai repede, altele mai târziu, trebuie fiecare luată individual.
– Ca un proiect pe termen mediu sau lung, vă gândiți să formați o echipă pe care să o înscrieți în divizie, iar mai apoi să jucați în ligă?
Proiectul nostru este pe termen lung (cel puțin așa îl dorim), pentru participarea în campionat, depindem 100% de finanțarea Consiliului Județean Sălaj. Am ajuns în 7 ani de activitate să formăm piramida completă, într-un oraș și județ, iar eu consider că este o realizare. Planul de a forma o echipă de senioare pe plan local nu este realizabil, în Zalău există echipe de tineret și senioare, avem un oraș mic, care nu poate susține 2 echipe de senioare. Dar, cine știe ce ne rezervă viitorul, doar Dumnezeu. Ca și antrenor îți dorești să ajungi să antrenezi la cel mai înalt nivel, am început de jos, fiecare etapă am urcat-o treptat, în acest mod am avut de învățat!
– Revenind la activitatea dumneavoastră de jucătoare, îmi amintesc că în acea perioadă existau în handbalul mondial niște jucătoare masive, erau alte reguli ale jocului. Dumneavoastră, ca apărătoare, ați avut ca adversare o parte dintre acele jucătoare foarte puternice. Cum era după un meci în care trebuia să vă aparați la acele jucătoare? Bănuiesc că ați primit destule coate în coaste, în fața, că ați fost călcată pe picioare.
Au fost meciuri după care, a doua zi, abia ne dădeam jos din pat, așa efort fizic și psihic depuneam. Sunt mândră că am făcut parte dintr-o generație de excepție, am fost sportive care am muncit mult, cu mult bun simț și educate. Nivelul finaciar nu era la nivelul care este acum, dar în ceea ce privește rezultatele am fost în top modial. Acum există un dezechilibru între ce se plătește și ce se oferă, ceea ce a început să ne coste.
– Care a fost cel mai frumos meci de handbal de care vă amintiți, în calitate de jucătoare?
Este foarte greu să mă opresc la un singur meci, sunt mai multe care mi-au rămas în suflet, o pot lua cât de cât în ordine cronologică: finala City Cup din 1996 (când aveam 16 ani 😊), cupa caștigată cu Silcotub Zalău, jocurile decisive în care am caștigat titlurile cu Zalău, finala Cupei Cupelor jucată cu Oltchim în 2007, finala Super Cupei Europei din același an, finala C.L. cu Oltchim din 2010, meciurile de la Jocurile Olimpice de la Beijing, fiecare a fost ca și o finală. Este foarte greu să aleg un singur meci după atația ani.
– Ce le puteți transmite susținătorilor dumneavoastră, iubitorilor de handbal?
Le mulțumesc pentru susținerea lor, să rămână alături de handbalul românesc și jucătoarele românce, mai ales acum, când traversează un moment mai greu, cel puțin la echipa națională!
Interviu realizat de Octavian Moldovan
