Am intrat în modul de campanii electorale și, mă tem, dar ăsta e adevărul, că ”marile” mele gânduri și fapte literare trebuie să le amân pentru 2025. Asta este viața în presă, sau în ceea ce a mai rămas din ea, dar, știu că, în 2025 voi avea grijă de cele care acum le-am lăsat să treacă ușor. Bun, sunt convins că, cine a avut de priceput, a priceput, sper…
Acum îl las pe dom professor Zorin să vă toace mai mărunt ca macul, iar eu am să vă vorbesc despre lucruri mai puțin văzute, mixate, predictbilizate: India și ale ei mistere.
Spunea Mircea Eliade în ”Eseu asupra originilor misticii indiene” că peșterile din Rishikesh (n.red.- Swarga-Ashram, pe malul stâng al Gangelui) sunt pline de călugări (yoghini), ce trăiesc din rădăcini și petrec zilele într-o meditație intransmisibilă, care poate fi simplă aromeală (cum ne place, nouă europenilor, să credem), dar care, poate fi, de asemenea, una dintre acele spețe de extaz static, de posesiune metafizică, contemplații pierdute în Europa odată cu alexandrinii. Asta e Europa, mentalitatea vestică, a Perfidului Albion, acum a tuturor. Avem, în primul rând, rupture cu pământul, cu vechii zei și nevăzutele ființe ale pădurii, râurilor, mărilor, cu cerul cel adevărat și muntele vrăit. Suntem dezlipiți de acel antic Pont Euxin și nu mai înțelegem nimic din Ponticele. Am pierdut noțiunea timpului adevărat, respectful pentru secunde. Sunt un cititor, încă nu profesionist, al vechilor scrieri indiene yoghine, așa am ajuns la Shiva-Shamita și să îl cunosc pe Eliade dintr-o altă perspectivă: cea a timpului care se ascunde de noi, ne dă momeală niște secunde false: Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit; / Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine veşnicie, / Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie, / Şi în noaptea nefiinţii totul cade, totul tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace (Mihai Eminescu).
Așadar, realizăm târziu, târziu de tot, în amurg, mai vă reamintiți: ”Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții, cum stă în amurg, la izvor aplecat, veni un mistreț uriaș, și cu colții îl trase sălbatic prin colbul roșcat”.
Mai explicit de atât atât, mai clar, nu se poate. Bine a prins Doinaș condiția umană în ” Mistrețul cu colți ca argintul”. Asta e condiția umană sintetizată într-un poem al unui mare poet român. Până la urmă, asta e tot. În fiecare din noi zace un Prinț din Levant și care, îndrăgind vânătoarea prin inimă neagră de codru trecea. Croindu-și cu greu prin hațișuri cărarea
Și totuși: doar dacă, doar dacă acel print din Levant există, asta, asta în măsura în care noi nu l-am ucis cumva prin nimicnicie, prostie, ipocrizie și blestem. V-ați prins, da, da: l-am ucis de ceva vreme și am rămas doar cu Levantul, vânătoarea și, evident, mistrețul sau pluralul se la mistreț.
Chiar și acum, chiar și eu, pornit, recunosc, cam bătrîior, în căutarea ”Shambalei”, mă grăbesc, mă grăbesc să închei o nouă analiză politică, să-mi dau obolul zilnicei-ipocrizii, volatilității acestei lumi aflată la crepuscul.
Crepusculul Kali-Iuga, așa cum apare povestea asta explicate în textul sacru al hinduismului – Linga Purana. E vorba de niște intuiții profetice și care vorbesc despre încheierea actualului ciclu al civilizației terestre: ciclul vieții și al morții. Ziua și noaptea lui Brahma- Maha Yuga. Se poate crede că, Doinaș a citit puțin și din Liga Purana, prințul din Levant fiind civilizația occidental.
Mă veți întreba, unii dintre voi, cum știu asta. E simplu: cu ajutorul lui Mircea Eliade, am găsit un text, în literatura veche a Indiei (Linga Purana, II, 39-40), în cuprinsul căruia decăderea pare să fi fost anticipate cu vreo două-trei mii de ani în urmă (Puranas au apărut, în formă scrisă, în veacurile III-V de după Hristos, dar vin dintr-o tradiţie orală care, deja pe-atunci, era veche de peste un mileniu). Intuiţiile profetice ale hinduismului se referă la modul în care se va încheia actualul ciclu al civilizaţiei terestre. Nu e vorba de sfîrşitul lumii, ci de sfîrşitul unei lumi, urmat, inevitabil, de deschiderea unui nou ciclu. După lectura acestui text, nu mă mai simt, în melancoliile şi temerile mele, un bunic obosit. Mă simt mai curînd legitimat de o imemorială lamentaţie, ale cărei detalii explodează spectaculos pe scena lumii de azi. Iată o listă, selectivă, a simptomelor pe care le anunţă textul puranic, privind spre viitorul care e, acum, prezentul nostru. Cititorii vor judeca singuri.
Linga Purana: Coeficientul de ură din sufletul fiecărui om va cunoaşte – spun textele – o alarmantă creştere. Oamenii vor deveni din ce în ce mai iritabili. Toate marile achiziţii de cunoaştere vor fi deturnate spre scopuri impure, adică spre amplificarea răului din lume. Se va înmulţi numărul şefilor de stat de extracţie joasă şi de proastă calitate. Lucrătorii manuali şi negustorimea vor fi înălţaţi la rang de intelectuali, iar intelectualii vor fi puşi în condiţii subalterne. Va avea loc, cu alte cuvinte, un destructurant amestec al „castelor“, o destrămare dramatică a ierarhiilor fireşti, o ireparabilă dezordine socială. Necinstea va căpăta o răspîndire fără precedent, la toate nivelele. Hoţii vor deveni lideri. (Rog să nu mi se atribuie nimic din toate aceste afirmaţii! Nu fac decît să citez un text multi-milenar! Femeile nu vor mai pune preţ pe propria virtute. Proştii, impostorii, naturile rudimentare şi gălăgioase vor fi luaţi drept înţelepţi. Oamenii „drepţi“, de bună calitate, vor avea tendinţa de a se retrage din viaţa publică. În pieţe se va vinde mîncare gata-preparată (să recunoaştem că e de necrezut să auzim vorbindu-se, acum 2000 de ani, de „semipreparate“ şi de fast-food! ). Limbile vor sărăci, vorbirea se va trivializa. Vor fi mai multe femei decît bărbaţi, vor prolifera asociaţiile criminale, va creşte numărul celor care nu găsesc de lucru. Se vor răspîndi, pretutindeni, bolile de stomac. Se va extinde moda părului purtat în dezordine şi se va generaliza starea de letargie, de lehamite, cu corolarul unei cronice incapacităţi de acţiune. Vor apărea nenumărate organizaţii religioase necanonice, blasfemia va convieţui cu fanatismul. Se va practica, pe scară largă, uciderea fătului în pîntecul matern şi se vor asasina direct sau simbolic eroii fiecărei comunităţi. Deţinătorii puterii nu o vor mai folosi în beneficiul popoarelor lor”.
Comentariile le facem în partea a II-a a eseului și în care descifrăm ”Secretul doctorului Honigberger”
