“Corectitudinea politică” este un fel de pietricică în pantof care ne deranjează teribil și tot timpul. Cum să se împace bistrițeanul nostru pentru care “Lordul” Jean Pădureanu a fost un arbitru al eleganței tribunelor cu elite, cum să accepte acest bistrițean verdictul justiției române, care nu a văzut în același personaj altceva decât un infractor de drept comun. Tot așa se întâmplă și cu concertele la care Cristian Pomohaci continuă să funcționeze ca un magnet pentru public, ca să nu mai vorbim de relația ambiguă cu biserica, cea care oficial s-a dezis de el ca să nu se contrazică în campania pentru familia tradițională, în timp ce aceeași biserică se face a nu observa cohortele de enoriași care continuă să-l frecventeze pe “părinte”. În context mai are vreo însemnătate cum a semnat Grigore Leșe notele informative? Fie “Pamfil” – nomina odiosa – contează sau nu în funcție de interlocutor și de scopul urmărit.
Publicul nu simpatizează în general cu învingătorii, preferă învinșii care îi dăruiesc un sentiment de superioritate, postură în care domnul și doamna public se simt în apele lor. A fost suficientă respingerea în justiție a unei candidate la Cotroceni pentru a transforma ironiile și injuriile la adresa ei într-un val de (aproape) simpatie. Haiducia a fost la noi mai mult decât o legendă, face parte din modul nostru de viață în care predomină exprimarea sentențioasă. Dacă folosim corect punctuația, putem uita de semnele de întrebare, ne ajung cele de exclamare. Contrazicerea de sine e la fel de naturală ca prezumția de amoralitate și blocaj intelectual la adresa interlocutorului. Nu e acceptabil ca bietul public să nutrească principii morale și cu atât mai puțin îl încurajăm să gândească.
De ce au politicienii un rating mult mai bun decât scriitorii? Fiindcă scriitorii nu se mai ceartă între ei, s-a lăsat o pace edenică peste grupurile și grupulețele ermetice care se întâlnesc ritualic și săvârșesc tămâierea reciprocă întru veșnicie. Până și “personajul negativ” din realismul socialist a devenit o fantomă de domeniul trecutului, astăzi nu mai avem decât drept-scriitori credincioși catedralei neamului literar, numai figuri luminoase născute pentru eternitate. Cum zicea un post-expresionist cu barbă și pălărie din Cluj: tot ce atingem se transformă în poezie. Personajul are umor, fiindcă lucid, el constată că “cel puțin cei care scriu poezie nu se omoară între ei”. Așa s-a născut panaceul literar de wellness universal încât nu e de mirare că ritualurile de exorcizare împotriva ultimelor molecule de spirit critic se întâmplă în locuri elegante, într-o atmosferă distinsă, aristocratică. Oare așa se termină?
Vostradamus