Cei care l-au ”cetit” pe domnul Marcel Proust, au aflat că ”În căutarea timpului pierdut” este o operă literară monumentală, alcătuită din șapte volume, care explorează complexitatea memoriei, timpului și a vieții umane. Povestea este narată de un narator fără nume, cunoscut sub numele de “Eu”. El realizează că, căutarea timpului pierdut este o călătorie interioară și că amintirile și experiențele trecutului sunt esențiale pentru înțelegerea prezentului.
Așa și eu, dacă voi continua să îl citesc pe Proust, că pe francezul ăsta trebuie să-l citești și să îl recitești ca să îl pricepi: ” Omul este creatura care nu poate scăpa de sine, care nu-i cunoaște pe ceilalți decât în el însuși, iar atunci când afirmă contrariul, minte.”, noah, asta e clară, da… la Castelul Teleki, lucrurile sunt mult mai clare, mult mai luminoase, așa că, aici sute de onorabili cetățeni și cetățene au venit vineri și sâmbătă seara și au stat pînă spre miezul nopții pentru a gusta din plin din artele expuse ca un uriaș evantai în curtea și interioarele castelului conților Teleki. De altfel, Art KASt Teleki Festival, este încă un prilej, evident perfect organizat, de-a aduce oamenii împreună, de-a mai deschide actul artistic din genunile reci și abstracte ale spiritului, spre soarele fierbinte al verii indiene ce se întrevede la orizont.
Scris-am așa: În august se topește vara, Și vocile de toamnă răzbat pân la castel, Domnițele iar împletesc cosițe, Iar săbiile stau drepți în turnul cel de fier
Pseudokinegetikos la Castel
Art KASt Teleki Festival este opțiunea de-a respira trecutul după propriul tău ceas biologic, iar ceea ce am văzut aseară aici, mă face să cred că, nu toate cele sunt pierdute. Festivalul întâmpină pe fiecare cu mirosuri și gusturi specifice, artă barocă, modernă și surrealism. Poezie deloc clasică și muzică pentru toți și toate.
Într-un spațiu special, cel deasupra marii porți, de exemplu, organizatorii au evocat și mai ales au invocat duhurile vânătorii, ”Mistrețul cu colți ca argintul”, lăsând în culcuș ”căprioara cuminte și linxul ce râde cu ochi sclipitori. De data asta, pentru că, vânători și vânat s-au strâns cu toții pentru a auzi, ce altceva, decât povești vânătorești sau despre vânători și ale lor trofee. Eheee, vechi trofee și care, au aparținut conților, baronilor, nobilimii maghiare și nu numai. Dacă faci ochii mari și la vânătoare trebuie să ai ochii mari, nu, știți aia cu : ce ochi mari ai bunicuță… așadar dacă faci ochii mari o să vezi lupul, da, lupul ăla împăiat, un corb, bursuci, și, evident, ursul, mă rog, blana lui, a ursului din pădure și pe cumetrele vulpi. Am întrebat, așa cum se cade, pe unde or fi arcurile, pentru că, fiind vorba de mistreț, nu, parcă așa zice poetul: Priviți unde-și află odihnă și loc, mistrețul cu colți de argint, din poveste: veniți să-l lovim cu săgeată de foc!… Nu am găsit arcuri, cât despre carabine, lunete, arme de vânătoare de lux, nu au fost de găsit… mai bine așa… Deși… nu se știe niciodată
Cu siguranță, dacă vrei să pătrunzi în misterele castelului, e obligatoriu să te pierzi, puțin câte puțin, prin clădirea barocă în care locuiau grofii, pe vremuri sediul IAS-ului din zonă (n.red.- Întreprinderea Agricolă de Producție) , acum un permanent anticariat și simeze pentru expoziții permanente. Una, jos în beci, unde am găsit un omagiu adus femeilor care au contribuit la viața comunității prin meșteșuguri și artizanat, prezentând obiecte textile, broderii și unelte tradiționale. Frumos, frumos de tot: ” “Mâinile femeilor tăcute”, o expoziție al căruit curator este Eugen Alupopanu
Dacă tot am fost la o vânătoare imaginară, am mai luat, mai pe urmă, o masă a la Lucullus în piese rafinate de ceramică și porțelan, de facto, o colecție originală și extrem de scumpă din vremuri ce au apus de foarte mult timp. Interesant și inedit a fost faptul că, organizatorii, au realizat un uriaș tablou, o imensă pânză și ea plecată ”În căutarea timpului pierdut”, cu pîinea și grîul, cu tot acel mobilier vechi, cu pendulele și ele plecate în À la recherche du temps perdu
Castelul ce a aparținut conților Teleki a impresionat, impresioneză și va impresiona prin mărimea sa și modul cum a fost reabilitat, compartimentat, refăcut aproape la milimetru așa cum arăta el în versatilul secol al XVIII-lea. Spre deosebire de alte castele, cel de la Posmuș e viu, asta pentru că, există o echipă la Complexul Muzeal Județean care se pricepe al naibii de bine să reînvie clădiri și să pună în valoare arta eclectică.
Epilog 1
Trec peste dealuri ca niște torțe-aprinse
Bieți menestreli ce cântă de Doamna cea de Fier
În zare, la Castel e sărbătoare
Se sfarmă veacuri, coroane de oțel
Puțin a mai rămas din vară
Miros aspru de struguri ce țipă, ei sunt striviți în teasc
Tristețea mea are un gust ciudat de humă
M-au căutat trei îngeri, acum au adormit pe prag
