Articolul de astăzi este inspirat din GRAND DIPLÔME d’HONNEUR DE LA FRANCOPHONIE (marea diplomă de onoare a Francofoniei) oferită mie, de UNICEF – PARIS, în urma concursului de poezie pentru copii, din anul 2023. Iar cu această ocazie le mulțumesc președinților Comitetului UNICEF din Paris, domnii Jean-Christophe Larcher și Joël Conte Taillosson. Nu sunt la prima diplomă oferită de UNICEF, de aceea și îndrăznesc să scriu acest articol, despre mine și poezie, cu toată sinceritatea și modestia. Nu doresc o preamărire a mea, ci doar o mulțumire a oamenilor care mi-au fost sau nu exemplu. Pentru că și oamenii de nimic te ajută să te formezi și de la ei înveți cum nu trebuie să fii!
Oamenii care mi-au fost exemplu, sunt învățătorii mei din școala primară de la Chiochiș și cei de la liceul Agricol Bistrita – reprezentat de dirigintele meu Ionel Tompa. Desigur, membrii Cenaclului “George Coșbuc” al Casei de cultură a sindicatelor Bistrița și ziaristii acelei vremi ai cotidianului “Ecoul”. Tuturor le sunt recunoscătoare pentru ceea ce sunt astăzi. Nu în ultimul rând, model mi-a fost pe atunci, tânăra și frumoasa consacrată poetă CLEOPATRA LORINȚIU alături de tânărul student și scriitor Nicolae Băciuț, ambii fiind membri de onoare ai Cenaclului bistrițean.
La aproape 45 de ani de atunci, sunt bucuroasă să fiu din nou printre scriitorii bistrițeni, si eu acuma în calitate de meșteșugar al cuvântului scris.
Considerând poezia o formă de comportament, înțeleg de ce astăzi se publică o grămadă de cărți fără vreo analiză și selecție valorică iar în USR sunt o grămada de nume care fac rușine acestei instituții. Concluzia este că “atașații” acestei generații duc o lipsă mare de cultură și educație, dar nu și de tupeu.
În acest sens, apreciez mult precizarea că “poezia este o problemă de conștiință”, făcută de Zorin Diaconescu. Iar pentru mine, fiecare poem scris este întotdeauna un nou început, în care eu nu cunosc înfrângerea. Și nu o cunosc pentru că legile după care funcționăm – stabilite înainte de facerea noastră – sunt clare și oferă vieții o calitate superioară, dacă le respecți. Mintea și sufletul nostru au fost create într-un mod sănătos. Suntem în fața unei provocări fără precedent, în istoria omenirii – era informațională – a cărei viteză de acțiune ne destabilizează, atât funcțional cât și emoțional. Putem vedea aceasta, din starea noastră fizică/culturală și spirituală. Multe teorii, după care omenirea a funcționat mii de ani, astăzi sunt anulate de generația IA și suntem părtașii unor dereglări cronice acute de trăire dreaptă și adevărată, prin pierderea echilibrului chimic și spiritual din organism. Ca rezultat al acestuia, se naște stresul – adevărata pandemie a acestui secol.
Ca un exemplu că viața poate fi trăită în ordinea legilor de început a vieții, voi lăsa tot în semn de respect celor amintiți mai sus, un articol semnat de istoricul/scriitorul și criticul Alexandru Nemoianu – (stabilit de ani buni în America) al cărui arbore genealogic este de toată cinstea și respectul. Cuvintele dânsului sunt pentru mine angajament, curaj și destinație.
POEZIILE MIRELEI DUMA: ÎNDEMN ȘI MĂRTURISIRE
Am făcut cunoștiință cu versurile Mirelei Duma din publicațiile virtuale, din cele care își pun conținutul pe internet și din pagina de Facebook. Citesc aceste versuri de multă vreme. Ele impresionează, și o spun având deplină conștiința că eu nu sunt critic literar ci istoric, prin o impresionantă și emoționantă sinceritate. Mirela Duma se uită la Realitatea imediată și în ea găsește veșnicia. Iar dincolo de asta ea nu are nicio inhibiție de a afirma, cu demnă modestie și cu elegantă hotărâre, apartenența ei necondiționată la “spațiul românesc”. În mai multe feluri Mirela Duma este parte dintr-un fenomen absolut eroic și care se desfășoară sub ochii noștri; renașterea “românismului”.
Pentru foarte multă vreme, și în mod agresiv după 1989, tot soiul de “fundații” (deschise oricui dar nu “românismului”) și mercenari fără suflet care li s-au alăturat, au supralicitat insultele la adresa a tot ce era autentic românesc. Au ajuns să insulte tot: de la Ileana Cosânzeana la Făt Frumos și de la Eminescu la Caragiale. Dar acești mecenari amorali nici măcar nu au știut că au fost folosiți ca “imbecili utili”. Iar în momentul de față sunt înlăturați ca niște obiecte de igienă intimă cu unică folosință. Iar în locul lor răsare din nou Neamul Românesc cu toată frumusețea și tăria lui. Din acest grup, repet eroic, face parte și Mirela Duma.
Mirela Duma are curajul să își deschidă inima, zona cea mai intimă și autentică a persoanei, cu tot curajul și fără teamă de urmări. Este un act de autenticitate spirituală și de mărturisire ziditoare. Mirela Duma a făcut aceasta în toate volumele ei și o face din nou, în ultimul volum, “Ritmul Plecării”.
În versuri ea surpinde esența, ceea ce se află în spatele “oglinzii” în care ne reflectăm. Căci ar trebui ca toți să fim conștienți că imaginile pe care le întâlnim în cursul existenței pământești sunt, în fapt, imaginile propriilor noastre limite, ale reușitelor dar și ale slăbiciunilor noastre. Și așa a fost din veci, decorul exterior, detaliile istorice se schimbă, dar esența noastră omenescâ rămâne aceeași. Autoarea are îndrăzneala să pună acest adevăr în versuri.
Și în acest fel, detaliile fiecărei zile, ale fiecărui anotimp, ale fiecărei ore din zi, devin stare “exemplară” și model veșnic. La fel și amintirile despre casa părintească, despre înaintași, despre prânzul în casa bunicilor, despre inevitabilul sfârșit pamântesc și despre Veșnicia pe care trebuie să o câștigăm.
Versurile Mirelei Duma sunt și îndemn și mărturisire.
În concertul demonic al agitației din existența imediată, când și când auzim chemarea și îndemnul strămoșilor, al veșniciei și statorniciei. Mirela Duma are curajul și înțelepciunea să le dea ascultare și să le dea glas și, încă, un glas frumos.
Alexandru Nemoianu, istoric, USA
