Olimpiada de la Paris, dincolo de faptul că, e competiția supremă a lumii, a fost, la deschidere, un hub al mesajelor și imaginilor care ne-au vorbit despre direcția spre care merge Europa. Cei peste 2000 de ani de creștinism, cu formulele lor clasice, par să fie supuși presiunii și nevoii de reformatare. Parcă, parcă Marlaux spunea, citat de Monica Lovinescu ”În teze și antiteze la Paris”: „Secolul 21 va fi religios, sau nu va fi deloc”. Așa va fi? Singurul lucru pe care Dumnezeu nu îl poate face este să-l oblige pe Om să facă ceva. În fața libertății Omului, Atotputernicul este neputincios.
Nu sunt creștin practicant, alunec, chiar, spre liber-cugetători, dar îl iubesc pe Hristos , așa cum știu eu, pentru că are empatie, bun simț, îndoieli, emoții, sentimente. Cu toate acestea, am momente de mari îndoieli. Așa sunt eu, deloc evlavios. V-am mai spus: Nu îmi e frică de Dumnezeu, asta pentru că, El, ceea ce este el, Ei, Yehave, reprezintă iubire. Iar, când vorbim de iubire, frica dispare!
Din păcate, România e, din nou, divizată, pendulând între progresiștii care invocă procesiunile cu moaște de la Constanța vs creștinii adevărați, care arată cu degetul spre povestea LGBTQ+ a Cinei de taină, a zeului Apollo cu mădularul la vedere și învârtoșat, înconjurat de mai mulți concurenți ai emisiunii de tip reality, „Drag Race France”, un show bazat pe travesti, realizat pe modelul „RuPaul’s Drag Race”, celebra emisiune americană.
Sintagma a apărut mai demult: ”Unitate în diversitate”. O porcărie sinistră vândută drept panaceu universal al noii lumi ce deja s-a născut.
Nu mă interesează ”Corectitudinea politică”, este o altă mizerie progresistă, presa având deja mari probleme de comunicare, finanțare și de dezvoltare, dar este evident că, mesajele date aseară, ne-au vorbit despre direcția spre care merge Europa. Rămân tot în zona simbolurilor, hermeneuticii, că tot era Hermes interpret și mesager al lui Zeus, și spun așa: Suntem în plină epocă hedonistă, decay of decadence, o pregătire a reîntoarcerii zeilor,
Știu că e greu de acceptat de foarte mulți dintre noi, transsexualii ăia și o femeie grasă cu aureolă, o Cină de taină în care joacă noii zei ai progresismului, zei care nu au cale de mijloc, ei vor înapoi în Olimp, travesti sau nu!
De la Andre Marlaux trec la Nietzsche, știu, știu, cam nazi pentru gustul unora, dar asta e, nici zeii nu sunt de carton, sunt de carne, filozoful german scriind și despre ”Amurgul idolilor” și celebra sa sintagmă: Gott ist tot. Nietzsche vrea să spună prin aceasta că, în cadrul societăţilor noastre moderne, dispariţia lui Dumnezeu, ca orizont al gândurilor şi practicilor noastre, nu trebuie înţeleasă ca simplă despărţire a unui idol, ci ca un eveniment care angajează plenar condiţia noastră umană. “Moartea lui Dumnezeu înseamnă pierderea brutală a tuturor valorilor noastre tradiţionale (dreptate, adevărul, binele…), distrugerea bruscă a tuturor reperelor. De aceea nebunul are nevoie de o lanternă aprinsă pentru a avansa: prăbuşirea lui Dumnezeu a aruncat lumea în obscuritate (Ce să facem? Ce să credem? Încotro să mergem?). Întreaga istorie a umanităţii este astfel bulversată: pentru că reacţia omului să fie pe măsura evenimentului, el va trebui să se depăşească pe sine, să se redefinească, să se reinventeze”.
Închei așa: Nici prin cap nu îi trece omului de astăzi, copil al Renașterii, al Revoluției Franceze și al Revoluției Bolșevice, copil al lui Nietzsche și Marx, că a fi „arendaș” în via Domnului înseamnă cu mult mai mult decât „stăpân” peste o iluzie.
Și totuși omul contemporan a fost avertizat: când această iluzie se va încheia, va sfârși zdrobit de „piatra din capul unghiului”, la care nu a luat seama. Genialul artist care este Ion Barbu a creat cu vreun deceniu în urmă un tricou cu două inscripții. Pe piept scria: „Dumnezeu a murit” – semnat Nietzsche. Iar pe spate: „Nietzsche a murit” – semnat Dumnezeu.
Gott ist tot und wir sind seine Mörder
