Poet și jurnalist (corespondent pentru Radio România Actualităţi în Bistriţa-Năsăud şi director al cotidianului „Mesagerul de BN”), membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Târgu-Mureş (din anul 1994) şi al Uniunii Ziariştilor Profesionişti.
A debutat cu poezii în revista „Tribuna” de Cluj, în anul 1964, colaborând apoi la revistele: „Steaua”, „Tribuna”, „Vatra”, „Viaţa studenţească”, „Familia”, „România literară”, „Litera Nordului”, „Transilvania”, „Cronica”, „Luceafărul”, „Ramuri”, „Convorbiri literare”, „Minerva”, „Amfiteatru”, „Ateneu”.
A publicat următoarele cărţi: „Vicleana vânătoare”, Ed. Eminescu, 1984; „Cenuşa unui zeu”, Ed. Eminescu, 1987; „Mâine cântecul acesta”, Ed. Dacia, 1989; „Vestirile despre tine”, Ed. George Coşbuc, 1995; „Netălmăcit, aşteptările”, Ed. Eminescu, 1996; „Păzitorul de cântece”, Ed. Eminescu, 2001 – Colecţia „Poeţi români contemporani”; „Există un loc”, Editura Mesagerul, 2008; „Colina de aer”, antologie, Editura Dacia XXI, 2011.
Profesionist indenegabil, Emil Dreptate a jucat un rol semnificativ în mișcarea literară bistrițeană și în formarea unor jurnaliști tineri la ,,Mesagerul de Bistrița-Năsăud”.
Despre cărțile sale s-a scris mult, cităm, în cele ce urmează, trei texte apărute demult
“Un splendid poem – Cine-a strigat – reia tema, îi dă un profund înțeles existențial cu ecouri argheziene. Cuvîntul ia ființă în strigătul terorizînd armonia cosmică, vestind totodată o trădare a inocenței, o dezordine provocată de o stranie conjurație. Emil Dreptate ne înfățișează un univers amenințat să-și schimbe structurile, oglinzile senine în coșmare. Vînătorul ia ceva din hieraticul chip al naturii disponibile să instaureze o altă ordine a valorilor, să participe la regia dramei. Realitate și vis, neliniște și reculegere se conjugă într-un scenariu de paradoxuri, de amînate “replici” ale ființei, de expansiuni ale realului ce cunoaște în final revelația cuvîntului, luminii. Neiertătorul strigăt anunță nașterea luminii, purificarea de “păcatele lumii”. Legea morală – o obsesie a poetului – se revendică de la mitologia luminii. Eticizarea vînătorii nu e atît un ritual, cît o dramatică ascensiune a agresivității profetice declanșată de o retorică a înscenării: “Cine-a strigat, cine-a visat./ Un ied trecu-n bătaia pustii,/ Pe pușcă cerul s-a lăsat/ Și are\vântorul ochi de cer/ Sîngera urma lui în stele/ Lumina cade, grea, de fier. Ce strigăt e? Cine e vis?/ Ori eu trec în bătaia zilei…/ Cărarea pc colină s-a deschis/ Și nu-i mai mult decît cuvînt/ Și simt lumina cum se naște/ Și mă dezbracă de pămînt.”
Zaharia Sângeorzan -, România literară
Puțin resemnat, Emil Dreptate se împacă cu sine și ia viața așa cum este Apele poeziei sale s-au liniștit. Poetul își pune aceleași întrebări ca și la debutul său, dar acestea parcă nu-1 sperie ca altădată, dându-ne impresia că pentru unele a găsit răspuns, sau că este com ins că la unele dintre ele nu se poate da un răspuns. Ion Radu Zăgrean – Lecturi simpatetice, 1999
Cei care au îndrăgit poezia lui Emil Dreptate au acum un moment de satisfacție ce s-a concretizat în recentul volum Păzitorul de cântece, Editura Eminescu, colecția Poeți contemporani, 2001; este un volum antologic, o selecție din cele cinci anterioare. (…). Titlurile poeziilor din primul volum, citate în Cuprins, formează ele însele un poem, conturându-i substanța. Dialogul ființei poetice cu ființa biologică prinde contur încă de la început, gust amar al un fatalități (Fugit ireparabile tempus), al implacabilului: Nu pot să-ntunec taina vânătorii/ La care trupul meu este supus și constituie esența acestei selecții. Timpul curge nezăgăzuit și sentimentele se adâncesc dar ele au o haină metaforizată, nu sunt o simplă clamare (Și dacă e târziu înspre colină/Armuri și toamnă auzi cum cad). Mereu țărâna cade peste alb, mereu realitatea copleșește visul și puritatea lui într-o/Frumusețe dominând suferința/Unui timp schimbat și împlinit, unde timpul schimbat este cel al trecerii ireversibile, iar împlinit vizează finalul. Aceeași logică a titlurilor în exprimarea lirică, cu sensuri concentrate până la cristal: Pe rugul toamnei păsări s-au aprins, conving că doar vara și iarna sunt anotimpuri adevărate, primăvara și toamna fiind anotimpurile sentimentelor. Interlocutorul liric este unul fictiv, autorul este urmărit de imagini diverse dar cu aceleași semnificații, a vânătorii simbolice (Din urmă vine ceața ca o haită) Aspirația perfecțiunii și amploarea personificărilor se regăsesc, în remarcabilul catren: E-n toată trecerea un alb mai pur/Aripile duc ceru și turnurile ora. Fiorul eternității (Și nu voi ști-o clipa niciodată/Mie-mi va trece pururi neîntâmplată) cutreieră sufletul unui Icar recunoscând Rămâne golul ultimului zbor/Și-al ultimului strigăt. Elementul de continuitate cu volumul anterior se întâlnește în prima poezie din Cenușa unui zeu: Că într-un cuvânt e o pândă grea, unde existența cosmică este văzută alături de cea terestră (Prin roirea de fântâni și stele) poetul pierzându-se prin cuvintele care îi dau viață și în care arde, se consumă; zeul este poetul care arde în cuvinte, o flacără transformă totul în cenușă, îi macină ființa dar nu și sensul existenței: Prin foșnete se aude pasul de zeu/… /Bulgăr de lut către singurătate. Mâine cântecul acesta va fi un ecou al locurilor natale și ale copilăriei, al migrației vârstei. Scrutările interioare profunde caracterizează acest al treilea volum (Numai un murmur/Curat și pierdut/Te va face să bănui/Părerea ce ni s-a născut), doar mugurii grădinilor mai au glas într-un azi în care tragicul are o firească exprimare (Iar eu plin de albul moștenit de la el (tatăl – n.n.) /Voi pleca pe urmele lui să-l găsesc), adeseori anotimpurile și ziua fiind asemuite ciclurilor vieții. Poetul are certitudinea proximități lui mâine din titlul acestui volum: Nu mai e mult departele-i aproape cuvânt ale cărui sensuri adânci le va înțelege și aprecia doar posteritatea. Această vânătoare a existenței aduce și Vestirile despre tine rostite uneori sub lumina solară clară, puternică, înspăimântătoare și ocrotitoare, pierderile convertindu-se în cântec: Mai cade frunza/ Se mai naște cântecul. Acest tine reprezintă perceperea eului liric ca benefic existenței nu o dată traumatizate: Ci doar o rază bucurând/ Un drum al zilei către seară. Vestirile sunt sentimentele autorului care. Cândva, va fi perceput ca un Păzitor de cântece (Sufletul 1ui/ Pe unde șuieră/ Ca un plâns?) când Netălmăcit așteptările… vor avea rostiri și sentințe clare. Poetul Emil Dreptate, în acest volum, ca și în celelalte anterioare este un poet clasic prin universul ideatic al creației sale și prin expresia concisă, dar încărcata de simboluri. În Netălmăcit așteptările… aștepți să dezlegi tâlcuri ale existenței, angoase ce se revarsă dinspre suflet înspre vers, permanenta prezență a obsesiei ireversibilei treceri a timpului și a întoarcerii într-un univers matrice al copilăriei sau într-unul al solitudinii contemplative. Blânda desfrunzire, o vânătoare la care îl supune timpul pe Un drum al zilei către seară este conștientizată dureros: Dar înghețul e-același/ Pătrunde/ Dinspre sângele/ Morților mei”. Volumul de față poate fi interpretat ca și o sinteză a celor anterioare, prin unitatea tematică și de atmosferă, dar și prin obsesii concrete. Emil Dreptate este, în concluzie, un poet aflat sub zodia clasicului, el are permanenta seninătate și prospețime a poeziei autentice, are puritate a ființei lirice, bogata sa cultură este una sintetică, el nu stă în umbra vreunui zeu protector. Pentru el, drumul lung trebuie să fie un dantesc permanent îndemn.
Tit Liviu Pop- Scriitori contemporani Editura, George Coșbuc”, Bistrița, 2003.
Se pot cita versuri de reținut din fiecare volum antologat-secțiune a cărții; tema trecerii are în poezia lui Emil Dreptate pregnanța și frumusețea pe care o mai întâlnim poate doar la Cezar Ivănescu dintre poeții apropiați nouă; de-ar fi să mai amintim doar Cine-a strigat din volumul Păzitorul de cântece (Tot strigând ce nu mai este/Mamă te-ai făcut poveste/Tot strigând ce nu mai doare/Tată te-ai făcut ninsoare…) sau Nu mai e mult din secțiunea Inedite în care se scrie: Nu mai e mult departele-i aproape/În aer arde-vara pe sfârșite/Spre alte rosturi se îndreaptă clipa/Ca-n zarea unui clopot se aude/Ușoara desfrunzire din livadă/Un cer mai sus întemeind aripa/Ori un văzduh ce nu-ți cunoaște vina/Tăcerea mieilor a înflorit/De mult de aer s-a făcut colina. Neîndoielnic, versurile au un viguros optimism de profunzime; de altfel timbrul poetic al lui Emil Dreptate are în Ineditele în proză frumuseți și prețuri noi, prin conexiunea tematică amplă spre detașare, sapiențial. Virtutea Colinei de aer este lirismul, condiția sine qua non a poeziei.
Victor Stir-Mesagerul de Bistrița-Năsăud 20/04/2011.
1 Comment
Mai întâi o necesară precizare: Poetul Emil Dreptate ar fi împlinit azi 78 de ani . S-a născut la 13 iulie 1946, în localitatea Miceștii de Câmpie, județul Bistrița Năsăud, și a încetat din viață pe 24 august, 2018, la vârsta de 72 de ani. Poet si jurnalist Emil Dreptate a fost corespondent pentru Radio România Actualități în județul Bistrița-Năsăud și director al cotidianului Mesagerul de BN, precum si membru al Uniunii Scriitorilor din România – la Filiala regională Târgu-Mureș (din anul 1994) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști. A fost unul dintre initiatorii si animatorii Cenaclului Literar George Coșbuc inființat în anul 1971, pe care l-a slujit până la sfărsitul vieții.
“POEM PENTRU ABSENȚĂ” este titlul unui volum antologic apărut in anul 2020 la editura SOLON sub ingrijirea sotiei poetului, Eva Dreptate.