Ne golim buzunarele, ne scoatem hainele, rămânem, cumva, goi să vedem dacă cinăm cu Hristos. Iuda, da, el, el e prezent, e seara lui. Știe bine, vede după cuie, vede și simte ștreangul, vai de noi, vai de mine, câți vor apela la funia împletită după Iuda. ” Și era noapte”.
Câte nopți de atunci, ce întuneric se lasă în noi. Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitor sunt la Luca 22:67: ”Dacă vă voi spune nu veți crede”. Poate de asta, Hristos spală picioarele Ucenicilor. Să fie crezut. Știa că, nu sunt pregătiți să creadă, nu puteau, nu știau.
Aceasta e condiția umană. Ne chinuim de 2000 de ani să credem. Simulăm, mințim: Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții: nu vrem, nu putem, nu știm, NU CUTEZĂM, nu ne străduim să-I credem pe ceilalți. Le spală picioarele, asta pentru a ne arată că, smerenia e o soluție, o cale spre vindecarea de vanitate și de orgolii, nu cele scrise de Buzura. De aici și însemnătatea nemprginită a sentimentului de incertitudine. E tot una cu angoasa. Dispare și angoasa și incertitudinea… he, he, he, și depresia în clipa în care îl primim pe Hristos: De la El am, primit Revelația și Evangheliile . Dar, hotărârea, decizia, tot noi. trebuie să o luăm. Tot omul moare pentru sine. Hotărârea e tot atît de însingurată ca și moartea.
Pricepem din Cina cea de taină: suntem ajutați, sfătuiți, miluiți, călăuziți, dar la sfârșit, tot EU-ul vorbește, adică tot Duhul care e liber. Și mai e ceva, ceva ce trebuie să înțelegem din Cină: situația de creștin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că își are temeiul în cele mai ”senoriale” însușiri: libertatea și încrederea, tot una cu credința. A cina cu cineva, alături de cineva, nu e doar o săturare a ”mațului veșnic nesătul”, vorba lui Ion Creangă, e un dialog, niciodată al surzilor, e o aplicație a unui program special: credința. Ce înseamnă credința? Încrederea în Domnul, asta, în ciuda nedreptății și a josniciei. Cuvintele lui Tolstoi în Ana Karenina, scena alegerii mareșalului nobilimii din gubernie: ” De aia suntem nobili, ca să avem încredere”.
Mîine e vineri. Încep Patimile … Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, lama sabactani?” : „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46)
