Mă numesc Malic Rafaela, am primit acest nume de la mama, care nutrind o admirație aparte pentru personalitatea preotului Ralf – unul dintre personajele protagoniste a cărții ”Cântăreții din mărăcini„, a decis să-i dea fiicei sale numele său. M-am născut pe 7 iunie în anul 2000, în Chișinău. Am început să scriu poezie la 17 ani, timp de un an 2017-2018 am frecventat Atelierul de poezie Vlad Ioviță din Chișinău, condus la acel moment de poetul și prozatorul Dumitru Crudu. Între 2018-2019 am publicat în revista Astra și în antologia de poezie Unsprezece, publicată în București și Chișinău.
1.Nimeni nu inspiră aerul iernii
În acest oraș nimeni nu inspiră în piept aerul iernii
Nu respiră cu adevărat pîn nu ajunge în patul său
În acest oraș
Nu există fețe triste, doar fețe schimonosite de metode brutale de auto-consolare
În acest oraș
Există multe locuri unde ți se poate implanta o doză de liniște și deconectare,
Disperarea nu are șanse să-și croiască drum și să te atace
Nu paște pe nimeni la colț de stradă
Nu lovește mortal în plin mers
Țintele nu au sub piele credință și speranță
Țintele nu au ce pierde și nu pot pot fi atinse
Ele se apropie de tine ca de o tejghea
îți cântăresc privirea și respirația,
greutatea pașilor
Și pleacă spre următoarea tejghea
Nu vor să spună nimic, nu vor spune, vor privi în gol și se vor grăbi undeva
În acest oraș
Nimeni nu îți va vorbi și nu îți va asculta istoria
Doar se va grăbi undeva
Aici nimeni nu te va lovi și nu îți va întoarce obrazul pentru o lovitură
Ei se tem că dacă ți l-ar întoarce i-ar lovi doar ecoul din propriul trup
Ei ar vrea să-și plângă sufletul
Să găsească o pereche de genunchi disponibili pentru așa ceva
Ei îmbrâncesc doar ținte abstracte, pe ascuns, în somn, cu putere
Vor să îmbrâncească ceva real, dar nimic nu pare să coincidă cerințelor
Ochii tăi te trădau cu blândețe.
Pe pielea ta citeam urmele unei înfruntări îndelungate, a unei oboseli care nu poate să se dizolve.
Miroseai de parcă munceai, iubeai și dormeai în aceleași haine
Semănai cu un om care se convinge să nu plângă de multă vreme din lipsă de timp și spațiu
Cred că și tu ai început sa observi praful din camera în care găseai salvarea și odihna, din camera care mereu părea însorită anterior
Dorința ta de a fi iubită și strânsă la piept nu se materializează, te înfurii, vrei să pleci, să îmbrâncești tot ce se apropie, să te întorci cu capul la perete și să adormi.
De parcă nu există nici o cameră și nici o persoană disponibilă pentru o discuție, un zâmbet și o dragoste scurtă și plăcută.
3.
Mă întorc la funcționare.
Dorm, mănânc și beau destul încât sensibilitatea mea să nu intervină violent în proces
Nici eu nu știu sigur a cui vicii și obiceiuri le facsimilez cu creativitate
Ceea ce dețin mă face un deținut abil de a le apăra și reproduce în continuare fără a ști sigur măsura în care e echitabil faptul.
Dar mai ales, nu-mi cunosc sursa stereotipurilor și erorilor de calcul pe care le întrețin, nu-mi pot estima gradul de mecanicitate din mișcări și priviri
Eu nu am știut niciodată când e momentul să iubesc, când e momentul să ripostez și când e momentul să mă opresc și să plec.
Mamă m-a învăț doar ce este alb, ce este negru, cum să răbd și cum să critic.
M-a învățat doar cum să consum și să plătesc și că totul trebuie achitat.
Astăzi pot doar să mă grăbesc să consum, să mă grăbesc să plătesc, să mă grăbesc să plec ca să nu deranjez prea mult.
Nu am răbdare și calm ca să mă opresc.
4.
Am obosit de toate actele consolatoare existente
De încercările de a-mi relaxa și apoi de a-mi încorda mușchii
De greutatea corpului și de cea a planurilor pe mîine și pe viitor
De cele, începute fără asumare
și fără consultări a inimii
De cele nefinisate și arhivate
De noi începuturi
De toate fotografiile pe care le-am făcut și păstrat
De toate întrebările pe care le-am adresat
Și mai ales de toate răspunsurile primite
Am înfășurat de atât de multe ori memoria cu multiple straturi de memorie încât nu voi afla niciodată din ce am suferit și plâns cu adevărat.
Nu mai am nevoie de auto-stilizări
Trebuie să recunosc, toate răspunsurile primite sunt o poștă străină, ajunsă la adresa mea.
5.
Ce să faci dacă 6 dușuri pe zi nu spală ceea ce se cere spălat ?
La care ușă să bați dacă în spatele tuturor ușilor disponibile te așteaptă ceva ce va trebui apoi spălat și returnat ?
În câte perechi de ochi să privești pentru a aduna destul de multă țărână încât să umpli o gaură săpată de ani întregi fără afecțiune?
De cate perechi de sandale și mese pe zi are nevoie un om trist?
Eu simțeam că de nici una, mi se părea că mâncarea mea, sandalele mele se duc în stomacul tristeții și îl lărgesc tot mai mult, îngrășând tristețea
Și micșorând șansele unei ameliorări grabnice.
Cu tristețea trebuie să procedezi la fel ca și cu răceala, la prima simptomă descânt-o cu tot ce ai la îndemână, apoi prefă-te că ești foarte ocupat și poți să petreci cu ea doar 5 minute, or te grăbești în altă parte pentru a iubi și a lucra.
Cu tristețea trebuie să te comporți ca și cum ești angajata dezinteresată de la recepția unui hotel ieftin, îi propui o cameră celui venit, și uiți că există până nu vine să-ți întoarcă cheia
Ce să faci dacă ai prea multe rețete despre cum să scapi de tristețe?
Să pregătești cîte una la fiecare cină.
Eu știu că trebuia de mult timp să mă ridic de pe acest scaun,
din fața acestei farfurii, din fața acestor priviri.
Să încetez să mănânc, să încetez să fiu mâncată.
Am fost prea lacomă iar teama de a ocupa prea puțin loc în spațiu a îngreunat toate mișcările mele,
toate gesturile mele au urmărit doar să vâneze, să jupuie, să consume și să șteargă masa bine, plănuind următorul ospăț și următoarea bătălie.
Eu nu m-am ridicat nici acum de la această masă pentru că mereu sunt moale, flamandă și lacomă,
pentru că semăn cu toți cei care mă mănâncă, mă jupuiesc și eu ii mănânc și îi jupuiesc.
pentru că suferim de aceeași boală, ascunsă sub aceleași haine, ne lipsim de vicii în aceleași date calendaristice, suntem generoși cu aceeași ocazie, suferim din aceleași dorințe și vise.
Eu rămân în fața acestei farfurii, conștientă de toate mișcările mele, conștientă că corpul meu nu va rezista mult, iar vulnerabilitatea mea nu mai poate fi mult timp compensată.
7.
Știu doar că noi doi am fost prea naivi
Filmele pe care le consumam erau prea romantice, și ne însușeau o dragoste și un dor melancolic după un un timp pe care nu l-am trăit niciodată și pe care nu la trăit nimeni de fapt.
Eu știu că noi eram atât de sensibili și egoiști încât nu ne-am fi putut iubi în același spațiu și nu ne-am putut iubi de fapt, decât manierele și gustul pentru cărți și filme,
pozițiile corpurilor noastre, ochii noștri, hainele noastre imitau maniere, și imagini bine cunoscute.
Viciile și valorile noastre aveau o sursă de inspirație comună.
Dragostea noastră presupunea același model de imitare.
Iar ura noastră nicidecum nu-și putea croi loc în acel spațiu arhi-înscenat, de aceea ne trebuia o despărțire poetică care ar fi ilustrat tot ce este frumos într-o impacientare romantică.
8.
Poate că noi de prea multe ori ne-am golit mâinile și sufletul în fața unui altar fals.
Poate că de prea multe ori ne-am spălat mâinile, am mâncat și am dormit în locuri care nu au pretins și nu au devenit case pentru noi.
Noi ne-am mândrit cu tinerețea noastră din care puteam împărți cu fiecare, fără limită, fără un motiv anume,
cu viciile noastre, care se prelingeau simpatic pe corpurile noastre frumoase.
Eu țin minte toate discuțiile noastre poetice, țin minte senzația apropierii propriului destin artistic,
senzația propriei unicități înmulțită la toate suferințele reale și imaginare, adunată cu mult alcool și egalată cu „eu sunt artist, sunt sigur pentru că, un artist mereu trebuie să fie sigur că e artist”
Mi-e dor de noi, cei care am rupt din noi cu generozitate și am avut de unde rupe,
de acea claritate cu care ne amăgeam oasele moi.
Corpul meu nu-și mai onorează viciile, poezia mea aparține unui suflet inert.
Mie îmi lipsește altceva decât credeți dumneavoastră.
Nu pantofi și sutieni, nu pantaloni și cămașă clasice.
Astăzi nu vreau să vă privesc, să vă răspund cu zâmbet,
Nu vreau să vă consolez, sau să mă consolați.
Tristețe mea are aceleași dimensiuni, același perimetru și arie
Credeți-mă ele sunt adecvate situației și dăunează minim mediului înconjurător.
Lăsați-mă doar să vă iau de mână,
eu vă las să alegeți drumul cel mai lung spre casă,
lăsați-mă să tac și să privesc asfaltul tot drumul
Lăsați-mă să vă prind privirea și zâmbetul dar scutiți-mă de obligațiile care decurg
Lăsați-mă să nu explic nimic
Lăsați-mă
Să nu construiesc un discurs rațional a tristeții mele
Vreau să-i păstrez dimensiunile și starea de agregare neschimbate.
Să o trăiesc atât cât pot.
Să o trăiesc pentru că în timpul liber nu trăiesc.
Acum văd și pot să mă recunosc.
Eu încă nu sunt unde mi-am pretins.
Nostalgia, veninul și suspiciunile nu m-au părăsit
Încă mai țin în dulap haine prea mari sau strâmte
Încă am aceeași prieteni dar nu și aceleași atașamente și discuții
Încă sunt acolo unde am primit patul meu și raftul meu pe care nu a trebuit să le împart cu nimeni.
Doar că acum sunt martorul prelingerii corpului meu și timpului meu de aici în altă parte a clepsidrei.
Acum observ că mă despart fără bucurie de cei ce am vrut să fiu despărțită forțat
Iar dușmănia mea cu amintirile s-a încheiat cu un pact de pace.
Ceva din mine duce un dialog ascuns cu toate corpurile voastre, cu gesturile inconștiente și mimicile necontrolate.
Ceva din mine vă consumă și vă iubește.
Ceva din mine vrea să vă incorporeze toate privirile, măștile și zonele de umbră pe care le dețineți.
Naivitatea mea nu a rămas intactă, însă și-a păstrat dimensiunile.
