NĂSĂUD: Să mori de frig sub privirile indiferente ale oamenilor. Am devenit niște roboți insipizi și supraegoiști

Uitarea își face loc tot mai insistentă. Cei 34 de ani trecuți din momentul Decembrie 1989 ne-a transformat în mumii, niște roboți, nu cei ai lui Asimov, ăia erau ceva mai umani. Suntem niște carcase, fără inimi, fără suflet, fără gram de empatie pentru semenul nostru trist, fără haine, încălțăminte. Ne judecăm unii pe alții în funcție de conturi și bani, de banii mulți, de plasticul din buzunare, de micimea ființei din noi.

Aparențele, adorăm aparențele și falsitatea celui din fața noastră. Un om, puteam să fim oricare în locul lui, a murit de frig. Câți au trecut pe lângă cel căzut și l-au tratat cu ”hai sictir”. Nevolnici suntem, Doamne! La această ființă aruncată la marginea acestei societăți hulpave și fără de Dumnezeu, mai adăugăm pe cele două surori nebăgate în seamă de nimeni zile întregi. Nu întreba nimeni de ele, pentru că nu lipseau nimănui.

Vasile Voiculescu este unul din poeții mei preferați:

Stă sufletul fără iubire, ca o fântână părăsită,
C-un pic de apă-n fund, sălcie, sub năruirea de pereți …
Stă-n marginea de drum fântâna netrebnică şi oropsită,
Căci nimeni n-o mai cercetează; găleata-i spânzură dogita
Şi-n ghizdurile putrezite cresc brusturi şi-nfloresc bureţi.

Stă sufletul fără iubire, pustiu, ca mărul fără roade,
Părăgânit într-o livadă şi plin de lacome omizi,
Ce-l năpădesc în primăvară şi toată frunza încet o roade
Şi toată floarea, otrăvită, se scutură curând şi cade,
Lăsându-i crengile uscate ca niște sterpe pălămizi.

Stă sufletul fără iubire cum stă o vatră ruinată,
Ca un cuptor surpat de vremuri, fără de vad și fără foc,
La care nimeni nu duce aluatul proaspăt în covată
Să-l rumenească pe-ndelete dogoarea jarului, uscată,
Și să-l prefacă-n dulce azimi, mirositoare, ce se coc.

Alte comentarii sunt de prisos

 

Share

Facebook
WhatsApp
Email
Print

LATEST POSTS

Advertisement
Colecteaza Selectiv
Editors Picks
Latest Posts