Pe Adrian Solcan l-am cunoscut drept ”aspirant” la funcția de politician, plecat pe drumul politic din funcția de ”primar” al tinerilor. Bănuiam eu ceva, dar că a trecut pe la Liceul de Artă Plastică și, mai ales, prin mâinile lui Vasile Duda, un excelent critic artistic dar și prin cele ale lui Gavrilaș, un mare sculptor și pictor din punctul meu de vedere, nu am crezut. Doar că așa este, cumva Solcan e și produsul muncii celor doi, și nu numai. Evident, e produsul talentului lui, vizibil, puternic, finisat în cei 10 ani de tăcere artistică.
ALEXANDRU GAVRILAȘ: „Mă leagă de Adrian Solcan o prietenie mai veche. A fost elevul Liceului de Arte „Corneliu Baba” și o vreme l-am considerat „pierdut” de artele plastice. Pe atunci fugea la Livezile și făcea politică. De câțiva ani încoace, însă, a început să lucreze foarte mult. A participat la numeroase expoziții și încearcă să recupereze cumva un timpul pierdut”.
VASILE DUDA: În ultimii ani, Adrian Solcan și-a căutat direcția în pictură. În expoziția de la Casa Argintarului a venit chiar cu elemente personale, interpretând spațiul istoric al Bistriței. Se simte pasiunea pentru monumentele burgului, pentru descoperirea și promovarea lor. Ceea ce este un lucru onorant, frumos și în același timp demn să fie împărtășit de toate generațiile. Cred că e importantă inclusiv această memorie pentru valorile pe care le avem în jur. Dacă nu le cunoaștem, nu avem cum să le respectăm. Adrian Solcan caută să găsească acele încadrări compoziționale care să aibă sens și substanță”
Ce a făcut Adrian Solcan?
Păi, a pictat țigle, asta, după cum zice Duda, e un fel de căutare a ego-ului săi artistic, o căutare a sinelului în eclectica lume artistică, zicem noi. Ce zice Solcan: În serile și nopțile în care am pictat cele 60 de țigle, am căutat răspunsuri la aceste întrebări: Cine sunt eu? Care este identitatea mea? Este suficient ceea ce sunt? Ceea ce sunt mă mulțumește? Aceste picturi nu vor să dea răspunsuri la niciuna dintre întrebările de mai sus și nici să prezinte imagini frumoase din oraș. Ele sunt pictate ca să ne facă să ne punem întrebări, să căutăm ordinea în haos. Tiparele reprezintă o încercare a minții umane de a găsi ordine în haos”.
Ce zice Adrian Solcan?
“Orașul Bistrița a trecut prin transformări majore iar fiecare element urban reprezintă un act de voință din partea cuiva. Fie că ceva s-a făcut bine sau rău, a existat o sursă: omul. Am pictat această serie, preocupat fiind de identitate. Am călătorit mult! Oriunde m-am dus, am vorbit despre orașul meu natal, despre Biserica Evanghelică și despre arhitectura săsească. Mi s-a părut mereu normal. Totuși, pe măsură ce am citit mai multă istorie locală, am realizat un fapt simplu: noi, românii, nu suntem menționați în istoria orașului și nu am fost acceptați decât foarte târziu.Lucrurile pe care le consideram ca fiind parte componentă a identității mele nu aparțin de fapt înaintașilor mei și astfel a apărut o disonanță cognitivă.
Eu zic așa: cel mai bine, mergeți la Casa Argintarului și să priviți țiglele. O să vă convingeți singuri ce putere are arta asupra omului și cum poate omul schimba materia în spirit
