Pe 27 noiembrie 1885 se năștea marele scriitor Liviu Rebreanu în satul Târlișua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca – azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. Trebuie știut însă că, Rebreanu și povestea sa de iubire cu Fanny Rădulescu a sensibilizat extrem de mulți oameni.
” Scriitorii au pregatit mai bine războiul Unirii celei Mari decât politicienii și militarii. Scrisul lor a ținut viu sentimentul românesc de pretutindeni. Ei vorbeau tuturor inimilor românești chiar și atunci când sufletele oamenilor politici se opreau înfricoșate în crestele Carpaților și pe Prut…” – Liviu Rebreanu.
Arhivele Naționale Bistrița-Năsăud pun astăzi la dispoziția iubitorilor de istorie literară documente existente la Arhive din fondul ”Andrei Moldovcan”. Sunt acte care consemnează nașterea lui Liviu Rebreanu în Registrul Parohial Greco- catolic Târlișua;- fișa matricolă a fratelui scriitorului, Emil Rebreanu;- corespondența scriitorului ( în copie);- Fotografie cu Liviu Rebreanu, soția, Fanny și fiica, Puia, din fondul “Andrei Moldovan”.
Activitatea literară
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri și nuvele.
La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească, la Sibiu, în revista „Luceafărul”, condusă de O. Goga și O. Tăslăuanu, unde a publicat povestirea „Codrea (Glasul inimii)”. În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat și nuvelele: „Ofilire”, „Răfuială” și „Nevasta”.
La 25 octombrie 1910 a debutat în București, în revista „Convorbiri critice”, a publicat nuvela „Volbura dragostei (Cântecul iubirii)”. Ea a deschis șirul unor mai multe nuvele scrise de autor: „Proștii”, „Culcușul”, „Golanii” și „Dintele ”(1910).
Liviu Rebreanu, apoi, a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din Transilvania, a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul „Ion”.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul „Răscoala”, care este considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman scris de Liviu Rebreanu a fost „Pădurea spânzuraților”, care a fost inspirat din viața fratelui său, locotenent în Armata Austro-Ungară. Fratele său a fost condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial.
Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona paraliteraturii, cum ar fi „Adam și Eva”. Anul 1911 și l-a dedicat teatrului.
Pe 15 septembrie/ianuarie 1911, împreună cu dramaturgul Mihail Sorbul, scoate revista „Scena”, dar aceasta rezistă doar 10 numere. În luna aprilie a aceluiași an a fost numit secretar al Teatrului Național din Craiova, și devine un colaborator de bază al lui Emil Gârleanu, la acea dată directorul instituției.
Povestea de iubire cu Fanny Rădulescu
Însă, Liviu Rebreanu, nu a fost doar unul dintre cei mai mari scriitori pe care i-a avut România vreodată, acesta a trăit și o poveste superbă de iubire cu Fanny Rădulescu. Cei doi s-au cunoscut pe terasa Oteteleșanu din București, unde, pe atunci, se adunau mai toți artiștii vremii.
Bunul său prieten, Emil Gârleanu, i-a prezentat-o pe Fanny. Ea, absolventă a Conservatorului de Artă Dramatică, era actriță și scriitoare, el stârnise deja interesul prin nuvele publicate în revistele literare.
Liviu Rebreanu s-a căsătorit cu Fanny Rădulescu în anul 1912, și-a iubit atât de mult soția încât înainte de căsătorie i-a recunoscut acesteia copilul făcut cu un alt bărbat, o fetiță de 3 ani, pe numele său, Puia. Deși Rebreanu a fost criticat de prieteni și familie pentru decizia de a recunoaște copilul soției sale, acesta a iubit-o extrem de mult pe Puia și a crescut-o ca pe propriul lui copil.
Fanny și Liviu Rebreanu au trăit împreună până la finalul vieții scriitorului, până în data de 1 septembrie 1944, când, la Valea Mare, prozatorul și dramaturgul român a încetat din viață la vârsta de 59 de ani.
Declarația de dragoste pentru Fanny Rădulescu
În 1912, Liviu Rebreanu a făcut una dintre cele mai frumoase declarații de dragoste din literatura română, și-a mărturisit iubirea pentru Fanny printr-o scrisoare extrem de emoționantă:
„Pentru Fanny…
Mulți cred că se laudă zicând: „Iată inima mea! Vi-o dau… n-am nevoie de dânsa… Mie nu mi-e frică de chinurile geloziei, mie nu-mi pasă de tremurările înfrigurate ale iubirii! De un singur lucru mă feresc: să nu fiu banal! Aș vrea să sufăr, aș vrea să scrâșnesc din dinți, să-mi smulg părul și să adorm cu genele muiate în lacrimi! Astfel, cel puțin, aș ști că trăiesc, aș înțelege, poate, ce însemnează a iubi… Dar zilele trec, veșnic aceleași, searbede și plictisitoare, și viața mea se scurge întocmai ca viața unei gâze netrebnice… Eu nu pot avea o iubire; eu nu pot avea decât iubiri. Iubirile acestea însă răsar repede, pâlpâiesc o clipă și apoi pier, dispar pentru totdeauna, parc-ar fi fost niște visuri pe cari le uiți îndată ce te-ai deșteptat din somn…”
O, și eu credeam că nu pot iubi, și eu îmi închipuiam că vina nu este în mine, ci în ele, în femeile care nu merită să fie iubite!…
Astăzi însă știu și înțeleg că iubirea este făcută pentru cei umili, că cei mândri nu vor putea iubi niciodată… Cei mândri își închipuiesc că nu au trebuință de inimă; ei nu vreau decât să cucerească, mereu să biruiască; ei cred, în sfârșit, că și în iubire succesul e tot. Dorințele lor poate se vor împlini, poftele lor poate vor fi mulțumite, da… dar, vai, iubirea n-au s-o cunoască niciodată.
Căci iubirea cere supunere, o supunere oarbă, ca și credința. În iubire n-ai să fii convins niciodată, n-ai să aștepți probe niciodată. Tot ce nu e supunere și devotament nu e iubire.
Trebuie să trăiești mult, trebuie să suferi mult, trebuie să pricepi mult pentru ca inima ta să fie în stare a primi iubirea. Cei ambițioși, cei mândri, cei obraznici și nerecunoscători nu pot ști ce este iubirea și, așa, cei mai mulți dintre noi de-abia la vârsta de cincizeci de ani începem să înțelegem iubirea, atunci, deci, când e prea târziu…
Pe mine viața m-a frământat, m-a umilit; mie viața mi-a mulcomit glasul. Astfel am ajuns să nu mai spun că ele nu merită să fie iubite, ci să strig pretutindeni: știu să iubesc fiindcă am învățat a plânge, a suspina și a mă resemna!
Astăzi aș vrea și eu să nu iubesc, aș vrea să fiu iar mândru, ambițios, cuceritor… Dintr-asta se vede că sunt îndrăgostit!
Dacă aș ști cânta din syrinx, te-aș duce într-o poiană scăldată în lumină de lună, într-o poiană unde încă nu s-a încuibat mândria omenească, și ți-aș șopti la ureche cântecul celor iubiți. Atunci poate ai pricepe și tu că iubirea nu cunoaște ceea ce lumea numește „a fi iubit”.
Te iubesc pentru că mă iubești: acesta e un schimb, dar nu e iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, și nimic mai mult; te iubesc numai pentru că te iubesc; aci începe iubirea. Îți mulțumesc din suflet că te iubesc: acesta e cântecul iubirei.
Omul îndrăgostit nu zice: te iubesc pentru că ești oacheșă; nici: te iubesc pentru că ești bună. Omul îndrăgostit zice: te iubesc cu toate că ești oacheșă, cu toate că ești bună, și te-aș iubi chiar dacă ai fi blondă sau dacă ai fi rea.
Poezia, zic unii, a falșificat iubirea. Poezia a făcut cântece, statui, versuri din sentimentul simplu și firesc ce a fost odinioară iubirea, a făcut nebuni din oamenii cari, și altmintrelea, erau cam porniți spre nebunie, a făcut gurmanzi din oamenii cari până atunci erau înfometați.
Eu însă zic că nu există poet, muzicant, pictor sau sculptor mai mare ca un îndrăgostit. Pentru ca artistul să înțeleagă poezia cea mare a suferinței trebuie mai întâi să fi fost îndrăgostit. Nu poeții au făcut iubirea, ci iubirea a făcut pe poeți! Iar eu, care citesc bucuros în stele și-mi fac o plăcere dintru a așterne pe hârtie slovă lângă slovă, pot să jur că în slovele noastre umile sunt scrise toate tainele de amor ale cerului înstelat.
Cel ce pricepe viața stelelor pricepe și iubirea omenească!
Iubirea nu cunoaște cuvintele credincios și necredincios.
Iubești pe altul, va să zică eu nu te iubesc: acesta nu e cântecul iubirii. Omul îndrăgostit nu zice niciodată: m-ai înșelat.
Iubirea nu-ți cere socoteală de sărutările ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu-ți scormonește trecutul și nu-ți cercetează prezentul. Viitorul este nădejdea ei; viitorul este egoismul ei. Nădejdea cea. Deznădăjduită, mângâierea cea nemângâiată sunt balsamul ei, care e tot atât de dulce ca și suferința, ca și iubirea.
Iubești, suferi, trăiești: iată troița iubirei.
Sărutările îți alină setea, dar lacrimile îți trezesc în suflet doruri mari, istovitoare și dragi, pe cari nu ți le pot alina nici sărutările. Din ochi picură lacrimile, izvorul cel veșnic al iubirii; din iubire picură cântecul, poezia, frumosul, izvorul cel veșnic al lacrimilor.
O bobiță de lacrimă, ce tremură sfioasă pe geana iubitei, e o comoară mai mare și mai prețioasă decât sărutările și îmbrățișările tuturor femeilor din lume…
O, vanitas, vanitatum vanitas! zice profetul.
Toate suferințele sunt deșarte! îți șoptește un glas dinlăuntru.
Sărutări, lacrimi, iubire: toate sunt deșertăciuni mari, nimicuri pline de durere…
Și totuși, pentru aceste nimicuri deșarte, pentru aceste deșertăciuni nepătrunse aș fi în stare acum să-mi dau tot ce am mai scump pe lume, aș fi în stare să-mi dau chiar viața…
Nu știu dacă e bine ceea ce fac sau e rău, dar simt că, dintre toate deșertăciunile lumești, am ales pe cea mai frumoasă, care e cea mai frumoasă fiindcă e cea mai deșartă din toate.”
(Mărturisire – Liviu Rebreanu)
Sursa: ganduriledintrepagini.com
