Ediția a șasea a programului „Poezia muzicii, muzica poeziei” le-a propus bistrițenilor o inedită întâlnire cu muzicianul Alexandru Andrieș. Evenimentul, care s-a înscris în programul Festivalului Național Bistrița Folk și a avut loc vineri, 17 noiembrie 2023, la Clubul Cultural CoșBook al Bibliotecii Județene „George Coșbuc” Bistrița-Năsăud, începând cu ora 12:00. Folkul între blues și jazz a fost tema întâlnirii, una de excepție, cu foarte specialul cantautor bucureștean.
“Anii trec mai uşor decît ne închipuim, îi căutăm în sertar şi brusc nu-i mai găsim; nimeni nu ştie precis unde se duc anii ăştia aşa, eu cred că probabil se adună şi stau împreună… undeva!” ne invita la meditaţie Alexandru Andrieş încă de la debutul său din anii ’80, nebănuind la acea vreme că tot el va ajunge să ofere concreteţe acestui… “undeva”. Care, pentru foarte mulţi dintre noi, înseamnă acum ‘locul de adunare’ creat din zecile de discuri, sutele de compoziţii şi miile de concerte prin care acest artist unic s-a insinuat în modul cel mai frumos cu putinţă în suflete şi conştiinţe, făcând aproape acceptabilă trecerea anilor într-o realitate cotidiană deseori apăsătoare şi lipsită de orizont, indiferent de orânduire. Refuzând ideea că universul pe care l-a oferit cu generozitate oamenilor nu poate fi în continuare supus remodelării, arhitectul său se declara în 2020 “greu de pensionat” dar adevărul e că Alexandru Andrieş este nu greu ci imposibil de pensionat… din fericire, atâta vreme cât muzica lui îşi conservă vitalitatea independent de un timp sau altul. Cuvintele neînsoţite de muzică sau de desen pot părea irelevante în cazul polivalentului artist dar am apelat la ele pentru un exerciţiu de rememorare legat de cadoul ideal pe care… nu-l putem oferi sau primi de sărbători într-un an când se împlinesc 50 de ani de la dispariţia trupei The Beatles, Du-mă înapoi, un dublu LP din 2010 conţinând zeci de piese din repertoriul ‘The Fab Four’ interpretate în pură manieră Andrieş care nu a ajuns niciodată la public din raţiuni independente de voinţa cantautorului. Plimbarea pe ‘memory lane’ cu Alexandru Andrieş s-a dus binişor dincolo de povestea “retroparodiilor” fiindcă, în fond, chiar titlul albumului incită la retrospecţie. Căci “anii trec mai uşor decît ne închipuim”, nu?
‘Du-mă înapoi’ cu 10 ani în urmă la demersul tău monumental dedicat Beatles-ilor, ce rămâne în continuare inaccesibil publicului larg. Cu ce gânduri te-ai apucat să-l lucrezi ?
Ce te-a determinat să te angajezi într-un proiect care a presupus ca mintea, energia şi timpul tău să fie dedicate muzicii Beatles pentru un timp destul de lung?
… nu e prima “abatere”: am mai făcut variante în limba română şi de la Bob Dylan, James Taylor, Randy Newman, Paul Simon, Djavan şi Rickie Lee Jones – sînt artişti care îmi plac foarte mult, sînt interesanţi şi speciali, şi, din punctul meu de vedere, nu destul de cunoscuţi în România… mi s-a părut că e interesant să încerc să aduc poezia lor, filtrată prin felul meu de a vedea lucrurile, către publicul meu şi – cine ştie ? – poate şi către alt public, curios şi interesat de aşa ceva.
Ştiu că aşa pare, dar JAMES TAYLOR am ascultat prima dată acasă la un coleg de la Arhitectură [şi mi-a plăcut imediat, a fost dragoste la prima vedere] iar RANDY NEWMAN am ascultat de la un alt prieten, Dan Nanoveanu, cred că era albumul GOOD OLD BOYS… ceea ce înseamnă că i-am descoperit aici, în Bucureşti. Am făcut variante în limba română şi cu cîntecele lui James Taylor şi cu cele ale lui Randy Newman – din fericire am avut acordurile necesare şi albumele au apărut pe piaţă – şi nu am preferinţe speciale nici la James Taylor, nici la Randy Newman: îmi plac toate cîntecele lor !!!
Revenind la Beatles, ce trebuia să aibă o piesă din cele 188 compuse de ‘The Fab Four’ ca să prindă Top 50-ul tău personal? Era vreuna pe care ştiai sigur că nu o vei aborda?
Cînd e vorba de THE BEATLES top-ul meu personal conţine toate cîntecele lor – hahaha… şi au ajuns pe DU-MĂ ÎNAPOI cîntecele care au ieşit bine, măcar comparabile cu cele originale – şi nu numai din punctul meu de vedere, au avut de spus un cuvînt important toţi cei cu care am colaborat la acest proiect. E adevărat că au fost cîteva pe care le-am ocolit de la bun început: cele care au fost şi sînt aşa de difuzate încît nu am avut nici măcar intenţia de a încerca o variantă proprie în limba romană: Hey Jude, Let It Be, Yesterday… în plus, cîntecele mai puţin cunoscute mi se par şi acum mai interesante – Happiness Is A Warm Gun e un exemplu perfect în acest sens.
Cât de conştient erai că rodul creaţiei tale s-ar putea să fie interzis? În afară de încăpăţânarea ta proverbială, ce alţi factori te-au motivat să-l duci la bun sfârşit?
Sincer, nici nu mi-a trecut prin cap: făcusem cu cîţiva ani înainte un album cu cîntece de BOB DYLAN în limba română [albumul ALB / NEGRU] la care am primit imediat acordul, aşa că nu m-am aşteptat să fiu blocat la DU-MĂ ÎNAPOI pe motivul că nu am voie să înregistrez cîntecele The Beatles decît în limba engleză… am rămas cu gura căscată, mai ales că există destule variante înregistrate în alte limbi care au apărut peste tot în lume… mi se pare în continuare ilogic şi fără sens, dar în acelaşi timp consider că e normal să ai acordul celor care controlează copyright-ul acestor cîntece şi să nu publici nici un material fără acest acord – aşa că, deocamdată, DU-MĂ ÎNAPOI stă în sertar şi se odihneşte… dar să-l las neterminat ? auzi acolo, ce sens ar fi avut ?
Spuneai cândva că “ţi-ai dorit să faci cîntece” în ziua când ai ascultat prima oară Revolver deci ai fi putut începe în anii ’70 chiar cu Beatles. De ce a venit albumul ăsta atât de târziu ?
Nu ştiu, m-am apucat de DU-MĂ ÎNAPOI atunci cînd mi-a venit ideea asta: aşa fac cu orice proiect muzical, nu există planuri peste planuri şi strategii secrete – cel puţin nu la mine.
Apropo de anii de început, cum de ascultai tu în familie Beatles ori Bob Dylan? Dacă ai fi auzit doar Ciprian Porumbescu sau Gigi Marga, poate drumul tău ar fi fost altul.
Să ştii că am auzit şi CIPRIAN PORUMBESCU, şi GIGI MARGA – ba chiar am făcut parte din figuraţia filmului cu Vlad Rădescu în rolul principal [eram elev la liceul Andrei Şaguna unde s-au turnat cîteva scene din filmul dedicat lui Ciprian Porumbescu] şi pe Gigi Marga am reascultat-o pe viu şi în U.S.A., în Florida, într-una din vizitele la mătuşa mea din Miami… iar contactul meu cu The Beatles, cu Bob Dylan, cu The Rolling Stones şi multe alte nume solide din rock şi jazz n-a avut nici o legătură cu familia: am avut noroc să întîlnesc cîţiva prieteni care m-au pus să ascult lucruri interesante – şi cel puţin doi dintre ei merită să fie amintiţi aici, Mircea Gherman şi Octavian Tăbăcaru – şi să fiu coleg de liceu cu o groază de prieteni care primeau din diverse surse albume interesante – ţin minte că am ascultat în aceeaşi zi Vanilla Fudge, Jimi Hendrix şi Cream: albumele circulau, nu stăteau pe loc, cînd le puteai asculta le ascultai şi gata… după care am fost “aprovizionat” cu cărţi şi muzică de mătuşa mea – recunosc că am avut o baftă uriaşă !!!
Foto de Gabriel Olteanu
Cea mai simplă raportare la comunism este legată de libertate. Atunci nu eram liberi şi acum suntem. Cu viaţa trăită în ambele, cum ai ajuns să defineşti libertatea şi cu ce preţ vine ea?
În primul rînd o să spun ceva ce spun ori de cîte ori am ocazia: persoanele publice, artiştii în general nu au răspunsuri mai bune sau mai deştepte la diversele întrebări pe care le primesc – în primul rînd pentru că de cele mai multe ori nu au pregătirea necesară pentru a răspunde în cunoştinţă de cauză… aşa că ce-aş putea eu să vă răspund, cum să definesc libertatea – o noţiune atît de personală, pînă la urmă ? Cred că putem vorbi despre cenzura care era centralizată şi avea limite clare şi precise pînă în 1990 şi să ne gîndim ce se întîmplă acum – se pot scrie volume întregi despre asta – dar ce e libertatea şi ce vrea ea? Cît costă libertatea? Nu ştiu, răspunsul meu e valabil doar pentru mine.
Celebrăm 30 de ani de libertate şi democraţie. Tot nu înţeleg de ce te-ai luat în anii ’90 de domnul Iliescu, căci fără el cine ştie unde am fi ajuns acum, cu ţara vândută din naivitate?
Nu cred că avem prea multe motive de sărbătoare, chiar dacă au trecut 30 de ani – şi nu m-am luat de domnul ILIESCU personal, am făcut cîteva cîntece despre ce reprezenta acest personaj [cîntece glumeţe, cum altfel ?]… nu degeaba se spune că fiecare popor are conducătorii pe care-i merită, nu-i aşa ?
S-au schimbat vremurile. Ca impact, şi-a mai pierdut muzica din forţa de transmitere a mesajului protestar? De ce s-ar mai face muzică anti-sistem sau ‘incorectă politic’ dacă există reţele sociale?
Cînd te apuci şi scrii pe Facebook că poluarea a atins cote inacceptabile în Bucureşti nu faci artă, gestul nu are valenţe culturale – nu cred că reţelele sociale pot înlocui creativitatea artistică, gestul unic al unui poet sau al unui alt creator… dar aceste reţele sociale distribuie de multe ori acte artistice valoroase şi importante, cu atitudine – ceea ce este foarte bine. Faptul că lucrurile s-au schimbat şi nu se mai întîmplă ca în anii ’60 e o consecinţă a faptului că astăzi nu mai trăim ca atunci, şi libertatea de exprimare a atins cote nebănuite – un desen făcut pe un perete are astăzi impact mai mare decît ar avea un cîntec de protest, şi de aceea îl avem pe Banksy [cînd eram elev de liceu aproape nimeni nu intra în sălile de expoziţie, dar toată lumea asculta muzică].
În actualul context pragmatic, pare-se că e mai de succes să fii capabil să “calculezi cote” decât să “desenezi”. La muzică mă refer.
Depinde ce îţi doreşti, dacă vrei succes [adică vînzări mari, bani mulţi, celebritate răsunătoare] trebuie să fii pe placul maselor, să nu le creezi probleme şi să nu superi pe nimeni, dacă se poate – cei care au puncte de vedere, au întrebări, inovează şi încearcă lucruri noi şi nu neapărat plăcute nu au cum să aibe succes [în sensul definit de popularitate şi cîştiguri materiale] aşa că, pînă la urmă, e o decizie personală. Din fericire există în continuare artişti care au mesaje puternice şi le transmit cu voce tare, chiar dacă nu sînt pe primele locuri la vînzări.
Bob Dylan scria în textul de acceptare a premiului Nobel că principiile i s-au clădit pe “typical grammar school reading that gave you a way of looking at life, an understanding of human nature, and a standard to measure things by.”. Dar acum poţi face bani şi fără şcoală, poţi faci muzică şi fără carte, doar c-un computer…
Nu sînt genul care să mă plîng – vai, ce şcoală se făcea pe vremea mea şi în ce hal au ajuns ăştia azi… felul în care se învaţă se schimbă aşa cum se schimbă şi vremurile pe care le trăim, sînt convins că şi dintre cei care stau acum cu nasul în tablete se vor ivi artişti valoroşi şi importanţi – nu cred că avem de ce să ne facem probleme.
Cu 10 ani înainte de Du-mă înapoi ai făcut Alb-negru, tributul tău adus lui Bob Dylan. Ne cânţi acolo că “Există reguli / Şi legi de stat / Şi oameni care / Le-au confecţionat, / Nici o grijă, mamă, îi păcălesc eu!”. Cum aş putea oare face să îi păcălesc şi eu pe aceşti oameni?
Hahaha – nu ştiu pe cine vrei tu să păcăleşti, la Dylan sensul e că orice făcut de mîna omului e discutabil şi poate fi schimbat: nu e cum ar fi gravitaţia, cu care degeaba negociezi… hihihi !!!
Foto credit: Gabriel Olteanu
Ai ajuns să finalizezi albumul Alb-negru îndeobşte datorită persistenţei unor prieteni. Îmi poţi reaminti despre cine era vorba?
Ei, apar scrişi în prezentarea din booklet-ul abumului, m-au “bătut” la cap cel mai tare Adriana Mateescu, Anca Roxana Constantin şi încă cîţiva – dar principalii “vinovaţi” sînt VALI STERIAN şi PAUL PINHAS SHALIT: înregistrările sînt făcute de Vali Sterian [care a făcut şi percuţiile] şi albumul a fost produs de Paul Pinhas Shalit – şi nu cred că a durat foarte mult, mai ales că şi eu m-am “bătut” la cap !!!
Prietenii s-au dovedit a fi importanţi pentru muzica ta. Să vorbim de câţiva dintre ei ca să ne dăm seama… cu cine “te-nsoţeşti” de atâţia ani. Spuneai că ai devenit muzician datorită lui Florian Lungu.
E adevărat, din cauza lui m-am apucat de cîntat în public, a fost un complot organizat: cei de la BASORELIEF cu care mă vedeam din cînd în cînd la Casa de Cultură a Studenţilor Grigore Preoteasa unde aveau repetiţii l-au chemat pe Florian Lungu fără ca eu să ştiu şi după ce a ascultat cîteva cîntece a zis “Gata, vii şi cînţi cu ei la Sibiu”, la festivalul de jazz din 1980… tot FLORIAN LUNGU a scris şi textul de prezentare pentru primul meu disc, INTERIOARE, în 1984 – şi de atunci ne tot intersectăm şi încă nu ne-am plictisit unul de altul !!!
Foto: Alexandru Andrieș și Aurel Mitran (Arhiva personală Ioan Big)
Aurel Mitran. Cred că eşti singurul muzician care pune în prezentarea unui disc fotografia impresarului său la fel de mare ca cele ale artiştilor cu care cântă.
O groază de lucruri memorabile din muzica rock [dar nu numai] nu s-ar fi întîmplat fără AUREL MITRAN. Ne-am cunoscut aşa, m-a oprit el pe stradă şi mi-a spus “Nu mă ştii, dar vreau să fac un concert cu tine şi cu POST SCRIPTUM la Teatrul Ion Creangă, ce zici ?”. Bineînţeles că am fost de acord, şi în ziua concertului eram noi mai mulţi pe scenă decît cei din public… sigur că am cîntat, şi după aia am plecat imediat, m-am gîndit că e imposibil să ne plătească din cele cîteva bilete vîndute… după un timp iar am dat nas în nas cu Aurel Mitran pe stradă şi mi-a zis “Unde ai dispărut ? Stai să-ţi dau banii”. “Ce bani ? Că au fost cîţiva oameni în sală…” i-am răspuns eu, iar el s-a uitat şugubăţ la mine şi mi-a răspuns “Fii atent: treaba ta e să fii pe scenă, treaba mea e să vînd bilete: eu nu-ţi număr acordurile de la chitară, tu nu-mi numeri biletele vîndute, da ? Eu te-am chemat să cînţi, tu ţi-ai făcut treaba, eu te plătesc cum am vorbit” şi mi-a pus în mînă 200 de lei [atunci asta era suma maximă pe care puteai s-o iei dacă aveai atestat de liber profesionist categoria I]. De atunci am tot făcut concerte peste concerte, ne-am împrietenit şi cred că am putea scrie împreună cîteva volume dolofane cu tot felul de întîmplări şi giumbuşlucuri – dar ăsta e un alt subiect.
Foto: Maria Ioana Mintulescu (Credit foto – Ciprian Vlăduț)
Maria Ioana Mîntulescu, alături de tine în concerte şi pe discuri, de la Interioare din 1984 la Greu de pensionat din 2020. Poate ne decriptezi un pic din “Ioanei îi plac acordurile mici / Şi cîntecele-n care apar pitici, / Ar sta şi ar asculta / Pînă mîine povestea mea”…
Aşa e, ne-am cunoscut înainte de a apărea INTERIOARE în 1984 şi, în afară de prezenţa ei pe scenă şi în studio de atunci încoace, recunosc că e cea care mă ajută să aleg cîntecele şi tot ea face şi ordinea în care apar aceste cîntece – pe discuri sau în concert… cu alte cuvinte, ce ne-am face noi fără MÎNTULEASCA :))) Ăsta e adevărul, recunosc !!! Şi chiar dacă a fost subiectul întrebării anterioare, revin la Aurel Mitran care mi-a spus aşa: “Am să te rog să nu mai povesteşti tu în interviuri cum ai făcut cîntecul X sau Y – lasă-i pe oameni să-şi închipuie singuri ce vor, e mai frumos” – şi eu îl ascult pe Aurel Mitran, aşa că nu decriptez nimic…
Sunetul din spatele muzicii… despre Victor Panfilov, îngerul păzitor al sunetului tău în studio.
Am avut trei îngeri de studio, toţi trei extraordinari: THEODOR “FREDDY” NEGRESCU, VALI STERIAN şi VICTOR PANFILOV – din păcate primii doi au devenit chiar îngeri între timp şi stau cu ochii pe mine de-acolo de sus, iar Victor Panfilov mă ajută aici, şi în concerte şi în studio, să am sunetul pe care mi-l doresc – de cele mai multe ori chiar peste ce îmi doresc eu – e un muzician complex, cu un talent de producător şi de maestru de sunet extraordinar, şi mă bucur enorm de fiecare dată cînd lucrăm împreună – deşi “lucrăm” poate nu e cel mai bun cuvînt, cînd ne bucurăm împreună de ceea ce facem e mai aproape de adevăr: ce bine că ne-am intersectat şi ne-am împrietenit !!!
Mătuşa din America, fără de care orizontul tău muzical ar fi fost altul. Ai vizitat-o pentru întâia oară în ’87 dar n-ai ales să rămâi… ai avut vreodată regrete că n-ai făcut-o?
VICTORIA LONDON, mătuşa mea care din păcate nu mai e printre noi, a fost cea care m-a “aprovizionat” cu cărţi şi cu discuri ani şi ani de zile – prima mea chitară, un GIBSON CHALLENGER, tot de la ea am primit-o – şi în mod sigur m-a ajutat să ajung cel care sînt azi: nu am cum să-i mulţumesc destul pentru cîte a făcut pentru mine şi mă bucur foarte tare că în 2012 am făcut un tur prin ţară împreună care s-a concretizat în cartea CU MĂTUŞA PRIN ROMÂNIA şi nu am regretat niciodată că nu am rămas în S.U.A. – cred şi acum că a fost o decizie foarte bună.
Parte din SUA a rămas însă la călător… încă din anii când te inspira Muddy Waters pentru Blues-ul mămicii ai revenit constant în muzica ta la inflexiunile Bluesy. De ce continuă să aibă Blues-ul un public al său deşi ar putea fi considerat un gen bun de scos la pensie?
Blues-ul e, din punct de vedere muzical, o formă relativ fixă – aşa cum în poezie este catrenul, de exemplu: formele nu supravieţuiesc, ele există şi gata, şi cred că orice artist este la un moment dat atras de o astfel de formă fixă – să încerci să o foloseşti în felul tău este o provocare specială. Asta face ca blues-ul să fie şi astăzi interesant, şi mă bucur că şi la noi se înmulţesc festivalurile de blues: să fie cît mai multe festivaluri, şi de blues, şi de jazz, şi de rock şi de toate felurile – ce poate fi rău în asta ? Nimic, nu-i aşa ?
Am ajuns cu dialogul în 2020… “Vreți să port mască, să fiu protejat, foarte bine! / Voi țineți măștile pe masă și beți și fumați, în fine, / Sînt cu ochii pe voi, încă n-am terminat, / Sînt greu de pensionat!”. Fiind cu ochii pe ei, îmi poţi zice ce şanse poate avea cultura după cum merg lucrurile?
Aici sînt două direcţii diferite: una e arta şi/sau cultura în sine, altă direcţie se referă la arta şi/sau cultura instituţionalizată [probabil că se poate spune mai bine, dar sînt convins că se înţelege ce vreau să spun]. Arta şi/sau cultura în sine n-au treabă cu statul, cu guvernul şi aşa mai departe – artiştii vor scrie cărţi, vor face cîntece, vor picta exact ce vor despre orice vor ei aşa cum s-a întîmplat de cînd există artişti pe Pămînt. Din clipa în care vorbim despre zona care depinde de diverse instituţii, de la cea mai mică scenă pînă la edituri, săli de expoziţii şi pînă la Ministerul Culturii, desigur că încep discuţiile: cine investeşte, de unde vin banii, poate fi arta tratată ca o afacere, e cultura de vînzare şi tot aşa… greu de [nu “de pensionat”] ajuns la o concluzie clară şi pe placul tuturor: dacă ne luăm după vînzări, autori importanţi ar trebui să dispară instantaneu, iar perioada coronavirusului pune la încercare aproape toata zona artistică şi culturală, alături de majoritatea activităţilor noastre – ce facem, cine e primul la rînd ? Nu există un răspuns clar, şi în nici un caz nu sînt eu cel care poate să-l dea.
Coperta disc. Foto: Vladimir Ivanov
Mai am totuşi o curiozitate. Nu te întreb de oaia lui Petrică ci de Raportul de activitate: “Cîteodată și noaptea, / Dar tot mai mult ziua, / Toată ziua dau din mouse / Să văd ce mai face Klaus!”. Asta era în 2018. Între timp, te-ai lămurit ce face?
Hahahaha – nu m-am lămurit, e un subiect complex…
… “Ăsta-i un cîntec cu informații / Care n-apar nici pe Internet. / Știu că vrei să-l asculți, sînt absolut sigur, / Dar nu ți-l cînt, fiindcă este secret!”. Măcar poţi să îmi spui cărui gen aparţine cântecul, e o romanţă sau e hip-hop?
Nici romanţă, nici hip-hop – e funk !!! Dar sînt sigur că ştii şi ai vrut doar să mă testezi :)))
- Interviu de Ioan Big
