„În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.”
Pilda samarineanului milostiv reprezintă una din paginile Sfintei evanghelii de o rară şi adâncă frumuseţe descrisă în cuvinte care răspund la întrebarea care şi astăzi ca şi atunci o întâlnim şi dorim să găsim un răspuns care să ne dea curaj şi mângâiere. Cine este aproapele nostru? Cine mai are astăzi o inimă plină de compasiune? Cine este capabil de sacrificiu pentru cel aflat în nevoie la limită cu propria existenţă?
Cine poate oferi fără a aştepta onoruri omeneşti nesincere şi pline de dorinţe ascunse? Cine priveşte cu mare compasiune durerile, lipsurile, neîmplinirile, rătăcirile, falsitatea, minciuna peste care se apleacă cu dorinţa de a le îndrepta? Unde mai există un samarinean, un om plin de milă şi compasiune? Pilda samarineanului reprezintă o problemă a vieţii noastre, o realitate pe care o întâmpinăm cu toţii, mai ales în zilele şi timpul nostru marcat de crize şi provocări.
Un iudeu care se îndeletnicea cu tâlcuirea scrierilor sfinte, Îl opri pe Iisus, întrebându-L: „Învăţătorule, ce să fac eu să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25). Acesta care adresase întrebarea înţelese că numai Iisus putea să-i arate calea spre mântuire, spre viaţă veşnică, de aceea s-a apropiat, cu dorinţa de a afla răspunsul la întrebarea ce-l neliniştea. Răspunsul pe care-L dă Mântuitorul este tot o întrebare: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”. Fără întârziere cel care a întrebat răspunde citând două fragmente din cărţile Levitic şi Deuteronom, care constituiau parte centrală a rugăciunii evreilor pioşi: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Lev.19,18), „drept ai răspuns: fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10,28) astfel dându-i Iisus învăţătorului de Lege să înţeleagă că astfel va câştiga viaţa veşnică. În Legea lui Moise, unde apare prima dată acest termen, aproapele unui adept al Torei nu putea fi decât un conaţional, un israelit.
Pentru a sublinia diferenţa de optică dintre cele două etape istorice, Mântuitorul va privi direct şi atent, luând ca exemplu de compasiune, dragoste şi milă, un samarinean.
Întrebarea nouă şi neaşteptată a învăţătorului de Lege e „cine este aproapele”.
Poporul alcătuia o comunitate solidară în care fiecare purta şi răspundea de cerinţele celuilalt. „Cei străini care aparţineau altor popoare puteau fi socotiţi cei de aproape?”. Limitarea noţiunii de aproape, conform interpretării rabinilor era evidentă, ereticii cei căzuţi sau excluşi de la viaţa sinagogii nu puteau fi consideraţi „aproapele”.Pilda este situată într-un cadru familiar pe drumul care cobora de la Ierusalim la Ierihon. În timp ce a rostit această pildă, Iisus se afla cu mare probabilitate chiar pe aceste meleaguri.
Un om călătorea de la Ierusalim spre Ierihon, a fost prins de tâlhari, jefuit, dezbrăcat, părăsit, cu răni sângerânde, pe marginea drumului arid şi lipsit de vegetaţie. Pe lângă el trecu din întâmplare un preot şi un ajutor al lui care se numea Levit. Niciunul dintre aceştia nu oferi ajutorul celui căzut. După ei un samarinean, se opri, i se făcu milă, îi îngriji rănile, oferindu-i primul ajutor, apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, lăsându-l în custodia gazdei. Ca o concluzie ce se cerea scoasă în evidenţă, Domnul intervine întrebând: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari ? (Luca 10,36).
Răspunsul firesc, logic sosi fără întârziere: „Cel care a făcut milă cu el”, iar Domnul auzindu-l că a dat răspunsul cel bun îl încurajează: „Mergi şi tu şi fă asemenea!”.
Personajele mai sus întâlnite reprezintă diferite mentalităţi. Cel căzut şi aflat în suferinţă mare avea nevoie de ajutor. În virtutea logicii umane, a responsabilităţii comune de a oferi ajutor celui căzut, orice om este chemat să devină un samarinean, un om stăpânit de milă şi compasiune.
Spre a-l face să înţeleagă cine este aproapele, Iisus Domnul înfăţişează interlocutorului Său, care se adresează cu întrebarea sinceră, o situaţie concretă. Evitând din nou generalizările cu un caracter abstract, El dă să înţeleagă învăţătorului de lege că aproapele este omul din imediata vecinătate. Chipul samarineanului reprezintă adevărata salvare oferită prin bunătate şi compasiune. Căderea în mâinile tâlharului reprezintă stare de nesiguranţă a vieţii, fragilitatea şi efemeritatea ei, precum şi decăderea spirituală asaltată de patimi şi încercări. Drama coborârii este întotdeauna urmată de suferinţă.
Calea de la Ierusalim spre Ierihon, este o dramă pe care omenirea nu încetează a o experimenta. De veacuri această cale a adus numai durere şi regres, cu toate acestea din experienţa amară, tristă, întunecată mai nimeni nu a învăţat nimic, ci continuă să meargă pe această cale largă care duce cu paşi repezi spre pieire. Luptele pentru supremaţie, poftă de a stăpâni, dorinţa de înavuţire fără efort, prin exploatare şi furt, necredinţa, depărtarea de Dumnezeu, indiferenţa, nepăsarea, lenea, răstălmăcirea intenţionată a binelui şi adevărului, acomodarea cu falsitatea pentru o viaţă comodă fără responsabilitate, toate acestea conduc spre Ierihonul cel plin de suferinţă, sfârşită de multe ori cu moartea.
Pe această cale a venit samarineanul în persoana Mântuitorului Hristos întrupat, Care văzându-l pe cel căzut şi fără ajutor l-a ridicat vindecându-i rănile cu ajutorul Sfintelor Taine, ducându-L în siguranţă în Biserica Sa. Răspunsul dat întregii omeniri la întrebarea generată de căderea şi suferinţa ei, este unul singur – salvarea numai în casa de oaspeţi, care este biserica – spital duhovnicesc, în care cine intră găseşte vindecare şi alinare durerilor sale. Cu cât suntem îndepărtaţi de Biserică, cu atât calea de coborâre spre Ierihon este mai periculoasă, tristă, plină de încercări şi nesfârşite suferinţe. Efortul samarineanului milostiv a constat în a trece peste prejudecăţi şi limite de gândire raportate la graniţe etnice. Deschiderea lui faţă de cel căzut şi suferind, însoţită de compătimire pentru suferinţele acestuia, se află la originea procesului de prefacere adâncă a unui străin, eventual chiar a unui duşman, într-un om care să ne fie apropiat şi care să găsească sprijin la noi, într-o clipă de grea încercare a propriei vieţi.
Actul de sacrificiu al samarineanului a fost generat de milă aşa cum direct îl subliniază Mântuitorul Hristos scoţându-l în evidenţă: „Şi văzându-L i s-a făcut milă de el” (Luca 10,33). El se mai caracterizează printr-o dezinteresare totală, căci samarineanul nu poate aştepta nimic în schimb de la cel pe care l-a ajutat, de aceea nici Domnul Hristos nu menţionează niciun cuvânt de mulţumire rostit de către cel salvat şi adresat binefăcătorului său. Omenirea astăzi plăteşte în marea ei parte prin drama uitării de Dumnezeu şi a necredinţei în care în secolul trecut s-a tot afundat plata păcatului, care este foarte amară.
Întregul tablou al crizelor, al autodistrugerii, al atentării la propria viaţă, al bolilor tot mai frecvente şi tot mai incurabile, reprezintă calea căderii, a haosului şi încercărilor. Aşa cum menţionează Sfânta evanghelie, există unul care ne poate salva, există semeni chemaţi să-L urmeze pentru a fi pricină de mângâiere, dar pentru aceasta este nevoie de rugăciune multă, profundă, adâncă, spre a primi de la Dumnezeu pe Omul de care avem nevoie.
Actualitatea parabolei poate fi extinsă la întreaga lume, care în dimensiunea ei plurietnică are nevoie de multă solidaritate. Cu cinism nici astăzi nu au încetat exploatările, înşelăciunea, perfidia financiară, interesul egoist, care au dus la crize în care omenirea se zbate şi suferă. Toate acestea s-au petrecut în aşa zisă deplină libertate iresponsabilă, bazată de interes josnic, meschin şi extrem de periculos. Printr-o mass-medie finanţată din bani câştigaţi prin suferinţele altora s-a indus omului dependent de ecran, ideea autosuficienţei şi a lipsei de compasiune faţă de cel aflat în nevoi. Exploatarea nu a încetat niciodată cu atât mai mult astăzi când prin inginerii financiare sunt înşelate în „mod democratic şi legal”, naţiuni întregi, care apoi sunt reduse tot prin măsuri de austeritate cu caracter de revigorare economică, la forme de sărăcie provocată, de lipsuri, încât suferinţele nu încetează, iar nevoia de samarinean milostiv devine cronică. Preotul şi levitul care au trecut pe lângă cel căzut reprezintă o mică minoritate dintre noi, care trăieşte pentru sine, pentru propriile interese, indiferentă şi necredincioasă. Şi necredinţa este o altă realitate a zilelor noastre, un fapt care ne demonstrează cât de uman poate fi un om în raport cu suferinţa celuilalt. Dorinţa de a împlini binele, aplicarea ei ca o prezenţă vie a faptelor credinţei noastre în Iisus Domnul, izvorul vieţii şi al binelui, ne definesc cine suntem.
De samarinean plin de compasiune este nevoie spre a deschide uşa şi aduce zâmbetul bătrânilor trişti, singuri, părăsiţi, uitaţi de proprii copii, bolnavi şi lipsiţi de mijloace de existenţă.
Samarineanul milostiv este căutat să mângâie pe cel singur şi trist, atacat şi lovit, oprimat şi nedreptăţit. De samarinean este nevoie de a căuta şi îndrepta tinerii dezorientaţi, plini de convulsii, neînţeleşi, asaltaţi de provocări, drogaţi şi fără personalitate.
Samarineanul este aşteptat în spitale unde suferinţele şi bolile incurabile sunt la ordinea zilei, unde copiii sunt părăsiţi de propriile mame, subnutriţi, condamnaţi la lipsă de afecţiune, la imposibilitatea de a creşte, a fi educaţi în mijlocul unei familii creştine. Samarineanul este cerut să caute pe cel rătăcit, fără perspectivă, fără niciun scop, care trăieşte doar biologic. El se cere mai mult ca oricând să vină şi la cei îndoielnici, cu mentalitate şi gândire limitate la concepţii şi structuri care au lăsat amprente distrugătoare pentru omenire.
Samarineanul este cerut a fi prezent peste tot acolo unde se suferă, se înşeală, se calomniază, unde „binelui i se spune rău şi răului bine; adevărului minciună şi minciunii adevăr; luminii întuneric şi întunericului lumină”.
Un samarinean milostiv este aşteptat de cei care nu simt dragostea nimănui ci doar indiferenţa, ura, invidia, răutatea, tot ceea ce este distrugător şi contraproductiv vieţii.
Samarineanul este căutat în toată lumea unde domneşte frica zilei de mâine, teama, foamea, războiul, lipsa de apă şi pâine, de libertate şi drept la viaţă.
Acolo el este aşteptat să aducă Cuvântul credinţei, vestea mântuirii, frumuseţea şi armonia, pacea şi binecuvântarea.
El este dorit de cei înşelaţi, furaţi, ameninţaţi, străini şi călători, obosiţi şi neîmpliniţi de cei care nu au cunoscut niciodată iertarea şi bunăvoinţa, îndelunga răbdare şi răsplata ei.
Sfinţii Părinţi ai Bisericii au interpretat pilda dându-i un caracter hristologic şi eclesiologic. Interpretarea lor corespunde întru totul ideii centrale, care a şi generat această parabolă ce este viaţa cea veşnică şi dobândirea (câştigarea) ei. Omul căzut, aproape viu, este omenirea ce poartă în ea chipul primului om căzut şi depărtat de Dumnezeu. Istoria lui este o depărtare şi înstrăinare de Dumnezeu, care s-a lăsat lovit de propriile patimi, exploatat de rău şi transformat adesea în unealta răului. Calea de la Ierusalim spre Ierihon este calea popoarelor, a omenirii care şi astăzi în ciuda harului iertării şi mântuirii izvorâte din Crucea şi Învierea Domnului, este mai mult moartă decât vie, părelnic fericită dar în realitate foarte zbuciumată, în mod înşelător stăpână pe sine, dar mereu lovită de spectrul suferinţelor şi al morţii. „Fiindcă tu zici: sunt bogat şi m-am îmbogăţit şi de nimic nu am nevoie! Şi nu ştii că tu eşti cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac şi orb şi gol” (Apoc.3,17).
Imperativul puternic şi direct al pildei este un program de viaţă al tuturor: „Mergi şi fă şi tu la fel”, urmează prin fapte pe blândul samarinean, alătură-te lui, fii următor lui, fă aceasta şi vei fi viu!”
La Iisus vine un tănăr preocupat de mântuire,
Și cu gând curat și neispititor dă glăsuire ;
Învățătorule, ce să fac să moștenesc viața de veci?
Dar Iisus I-a zis : Ce este scris în Lege cum citești?
El a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău,
Din toată inima ta și din tot sufletul tău
Și din toată puterea ta și din tot cugetul tău,
Iar aproapelui tău niciodată nu-i fă rău!
-Bine ai zis,îi răspunde blând Hristos
Fă bine aproapelui tău ca să ai mult folos.
-Și cine este acesta ,tânărul întreabă ?
-Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon degrabă
Și căzu în mâinile tâlharilor ce-l bătuse rău de tot
Și l-au abandonat lăsându-l acolo aproape mort
Din întâmplare un rabin trecu pe acolo nepăsător
La fel și un levit ,pe cale ,îl văzu,dar trecu-nainte de zor
Abia un samarinean se apropie de cel în mare suferință
Și-l duse la un han să-I poarte de grijă de va fi cu putință.
Și la plecare a doua zi plătise doi dinari hangiului
Ca să-I poarte de grijă mai departe străinului…
-Care din trei ți se pare că a fost aproapele bătutului?
-Cel ce l-a ajutat și n-a trecut nepăsător în drumul lui.
Bine ! Atunci du-te și fă și tu tot la fel sărmanilor,
Și vei avea comară-n cer,ajutând oamenilor.