Starea literaturii (și nu doar a literaturii) este în prezent rezultatul gestionării momentului 1989. Scriitorii au avut un rol în pregatirea terenului pentru prăbușirea dictaturii, evident mă refer la unii scriitori, etichetați la un moment dat disidenți și nu la cei care se străduiau să fie stâlpi ai regimului. E necesar să acordăm timp de reflecție celor care au urmat și care nu trebuie privite fatalist.
Aflăm că “România are cea mai slabă piață de carte din Europa”. Nu e normal să fie așa. Românii nu citesc mai putin decât alți europeni, iar poveștile cu “prostirea globală” sunt basme politice care urmăresc altceva, nicidecum prezentarea adevărului. Totuși, ce s-a întâmplat? Nu pot să nu-mi amintesc de bătălia care s-a dat în oraș pentru cele câteva exemplare distribuite cu zgârcenie din “Drumul cenușii” de Augustin Buzura, sau de sumele exorbitante pentru veniturile de atunci, plătite pentru “Istora literaturii” de G. Calinescu. Oamenii care au făcut toate acestea nu au dispărut. Atunci, ce s-a întâmplat cu ei? Răspuns posibil: ei sunt tot printre noi, dar lumea s-a schimbat. Nu mai trece cititorul pe la librării ca acum 50 de ani, librarii nu mai pun cărți deoparte pentru clienții statornici. Pe de alta parte s-au înmulțit editurile, ce ar fi să le numărăm comparativ, că și editurile țin de piața de carte. Apoi s-au înmulțit scriitorii, mai ales cei care-și publică opera pe cheltuială proprie sau din banul public. Tot piață de carte se cheamă. A sporit și numărul revistelor, tipărite tot pe bani publici. Festivaluri câte vrei. De ce stau primarii la loc de cinste printre scriitori? Pentru că au aprobat fondurile. Dacă le adunăm pe toate, e posibil să constatăm că am fost dezinformați, că de fapt avem o piață de carte prosperă și că îi lăsăm pe alții cu mult în urmă. Există și o undă de insatisfacție în toate acestea? Există. Fiecare o poate analiza pentru el. Conform legii ai dreptul sa taci.
Libertatea are, nu doar pentru noi, două tăișuri. A dispărut cenzura, dar si bravura de a fi păcălit cenzorii. Ești liber să scrii orice, dar orice nu e neapărat literatură. Au început răfuielile. S-a demonstrat că omul eliberat nu e neapărat mai bun decât a fost înainte. Excesul de libertate duce la accidente. Nu poți ignora legile fizicii sau cele ale pieței. Revista înființată de Slavici cu un veac în urmă și-a triplat personalul într-un an, dar a neglijat veniturile. În loc să se ocupe de literatură, scriitorii se voiau editorialiști politici. Prietenul meu, poetul, nu mai scria versuri, combătea cripto-comuniștii și securiștii. Articolele lui, publicate în unul din nenumăratele ziare care nimiceau codrii în foamea lor de hârtie si glorie, erau puerile. Gazetăria nu e poezie, dar cui îi păsa?
Îndrăznesc să afirm că atunci a fost trădat cititorul român, lăsat să se descurce pe cont propriu și el s-a descurcat cum s-a priceput mai bine. Scriitorul român numai de cititor nu avea timp. De ce se băteau românii pe romanele lui Preda sau Buzura, pe versurile lui Iaru sau Mușina? Fiindcă autorii le ofereau ce doreau să citească. Din 90 încoace, autorii ne-au oferit ce au vrut ei, nu au considerat că e cazul să se întrebe ce vrem să citim noi, cei care suntem așteptați să cumpărăm din librării, în general subiectul tirajelor și mai ales cel al vânzărilor e tabu la noi. De ce? Or fi știind prietenii, sau poate nici ei. Culmea e că tipărim în draci ca apoi să ne lăudăm tipăritura… tocmai pe facebook. Autorii ne anunță că au fost publicați de… Felicitări!…, dar, ce tiraj are revista? unde se distribuie? câte exemplare s-au vândut? E nepoliticos, chiar obscen să întrebi așa ceva. Banul public să trăiască! Cei mai puțin norocoși își plătesc nemurirea din buzunarul propriu.
Știu, ceea ce scriu e neplăcut. Lumea bună din literatură se va face în continuare că nu a auzit întrebarea. Îi înțeleg. Să răspunzi înseamnă că ai luat la cunoștință, că știi de existența problemei, indiferent dacă ești de acord cu poziția exprimată sau nu. Diplomația nu recomandă să faci așa ceva. E mai simplu să taci, valul mare sau mic trece, pe urmă nu a mai existat. Cititorul care s-a trezit autonom fiindcă nu-l mai băga nimeni în seamă, a început să citească la nimereală sau – a decis că poate deveni la rândul său autor. La recenta lansare din oraș, cel mai titrat romancier a vândut 10 exemplare. Cam tot atâtea vinde și învățătoarea pensionară care își publică pe cont propriu memoriile în versuri sau proză. Vânzarea nu e un criteriu estetic, însă descrie o stare de fapt. La limită, când vom ajunge toți scriitori nu va mai fi nimeni scriitor. Logic și trist. Logic.
