Am apucat programa școlară care prevedea noțiuni de teoria literaturii pentru clasa a 7-a. Materia m-a fascinat fără să știu de ce. În manual am întâlnit urmatoarea definiție a efectului comic: pe o arenă publicul așteaptă apariția unui leu fioros, dar în locul animalului de pradă în rotondă intră un biet măgăruș și toată lumea izbucnește în râs. Mi s-a făcut milă de bietul asin de la prima lectură a acestui pasaj. Nu mi s-a părut de loc comic, consideram că animalul era protagonistul unui scene penibile fără să fi meritat ridicolul situației. Compasiunea pentru victima aceea a unei demonstrații didactice care urmărea de fapt cu totul altceva m-a chinuit toată viața. M-am temut de ridicol mai mult ca de orice alta amenințare. Eram și sunt convins că nimeni nu merită să fie ridicol, iar dacă ajunge într-o astfel de situație ar trebui să i se ierte păcatele.
Viața mi-a demonstrat că lucrurile nu se petrec așa, am întâlnit destule persoane insensibile chiar la ridicolul propriului rol asumat cu încântare și îndârjire, o formă a nesimțirii care trece peste toate. Cel mai mult mă intrigă faptul că multă lume vede în forma amintită a prostului gust “o fire de luptător”. E nevoie de o luptă să-i faci pe cei din jur să se prefacă, să pretindă că nu văd rolul mult prea pretențios pe care cineva și l-a asumat, indiferent că recunoașterea vine din interes, lașitate sau oportunism. Povestea cu împăratul gol se repetă îngrijorător de des în societatea noastră care a încurcat fatal criteriile, nu mai contează ce face protagonistul, vorbim doar despre cine e persoana care a ajuns în rolul principal. Prin simpla ei prezență, persoana dă conținut rolului devenit un soi de feudă. V-a trecut prin cap să-i amintiți personajului că din asumarea rolului ar rezulta niște obligații? Renunțați. Încercarea nu se termină cu bine fiindcă nimeni nu dorește o schimbare reală a regulilor jocului. De ce? Fiindcă toți suntem complici. Sau aproape toți. Cei care nu sunt complici nu au primit nici un rol, complicitatea lor a rămas fără obiect până la obținerea primei poziții în distribuție, când lucrurile se schimbă radical.
Iată cum proverbialul purtat al unei pălării prea mari a devenit cutumă. Citesc despre renunțarea la adevăr, care nu mai contează, a fost înregistrat pe persoană fizică, fiecare cu adevărul său. În consecință nu mai poți purta o pălărie prea mare pentru tine. După noile datini, ți se potrivește orice pălărie. Trăind între oameni care nu mai sunt capabili să greșească, a devenit înțelept să taci.
