Cenaclul Saeculum nu a existat. Oficial nu a fost înregistrat nicăieri. A fost amintit în documentele poliției politice, dar nu a fost asociat nici unei instituții. Era, cum spuneau chiar tovarășii, un fenomen. Greu de înțeles azi, când libertatea li se pare unora sclavie. Așa suntem, imprevizibili. În republica socialistă, unde până și mașinile de scris erau urmărite strict, eschiva de la luarea în evidență era un afront adus orânduirii. Enervant pentru inginerii de suflete, fiindcă afrontul era gratuit. Era zadarnic, însă tocmai această zădărnicie era mirajul pe care doar unii îl înțelegeau. Gărzile republicane așteptau de la noi ceva legat de Europa liberă, bancuri cu Ceaușescu, un protest cât de cât. Degeaba. Au irosit timp și resurse, erau tot mai nervoși, le era clar că le scapă ceva. De fapt nu le scăpa nimic fiindcă nu avea ce să le scape. La Saeculum se vorbea doar de literatură, nu se vorbea “contra”… dar nici nu spuneam ce ar fi vrut să audă. Un singur poem cu cârmaciul, cu patria sau partidul și totul ar fi fost în ordine. Dar poemul acela refuza sa apară. Noi eram itineranți, ne adunam mai mult la voia întâmplării dar nu am fost văzuți niciodată la “Cântarea României”. Obsesiv apărea întrebarea: de ce? Și întrebarea rămânea fără răspuns. La “audieri” unul dintre noi a fost întrebat de ce nu vrea să se “integreze”? Fiindcă sunt integru. Răspunsul a dat și mai multă bătaie de cap decât întrebarea.
Nu ne-am propus niciodată un program, nu ne-am revendicat de undeva. Retrospectiv admit ca exista o similitudine cu ‘tinerii furioși” din Anglia. “Singurătatea alergătorului de cursă lungă” se termina cu alergătorul care refuză să câștige competiția. Și noi făceam la fel. Refuzam să fim la “locul nostru”. Lipseam de la manifestările oficiale. Nu se grăbea nimeni să ne invite fiindcă eram o incertitudine pentru care nu exista o explicație oficială. De așa ceva se ferește oricine care nu vrea să-și pericliteze cariera. Mingea era în terenul nostru. Ar fi fost de ajuns sa ne prezentăm odată, de bună voie, apele s-ar fi liniștit. Noi ne încăpățânam să le ignorăm, atât apele cât și pe cei care le agitau. Nu făceam nimic culpabil și totuși simțeau sfidarea. Am reușit sa enervăm niște ofițeri destoinici mai mult decât cei care scriau scrisori Europei libere. Tocmai fiindcă ceea ce scriam noi nu conținea nimic “suspect”. Dar nici nu scriam “ce trebuie”. Lăsam impresia că nu suntem preocupați de loc de “problemele socialismului”, dar nu o spuneam niciodată. Eram nesuferiți fiindcă nu vorbeam despre socialism. “Marile” probleme ale societății multilateral dezvoltate treceau pe lângă noi fără să clipim. Era o atitudine cu care nici tovarășii experimentați nu știau ce să facă. Istoria i-a absolvit de această grijă.
Nici noi nu ne-am ales cu altceva în afara zborului spre lumânare. După căderea zidurilor am devenit inutili. Continuam să visăm în timp ce realitatea ne scăpa printre degete. Am rămas câțiva supraviețuitori care își mai amintesc de începutul anilor 80, de Saeculum și de “vântul de contraaventură” pe care îl evocam. “Contra ce, tovarăsi?” “Contra aventură. Suntem oameni serioși”. Confuzia sporea. Un verdict că nu eram întregi la minte ar fi produs multă ușurare, dar lipsea. Bănuiala că ne băteam joc era justificată, dar riscantă. Intram la obișnuitele tehnici de amânare. Fanteziile politice ulterioare au prescris faptele. Nu mai suntem relevanți. Liberi să ne adaptăm sau să pierim, nu vom ajunge niciodată la știrile zilei. Nu facem rating. Nu vom fi niciodată influenceri, promoteri, hateri sau altceva ce se vinde azi. Vom fi doar istorie, la capitolul “Și alții…”. După cum ne este firea, nici nu am vrut mai mult.
