Am scris referitor la aceste lucruri, cu ceva timp în urmă și – am curajul – să mă autoplagiez. Pot, nu? E mai bine să mă autoplagiez decât să plagiez, cum fac o bună parte dintre cei care, vai!, conduc destinele României de azi.
Parcă niciodată matricea a ceea ce numim Stat n-a fost mai vulnerabilizată, subminată, compromisă până în pragul paraliziei. Aproape toate compartimentele vieţii noastre trăiesc într-o mare mlaştină, străduindu-se, din răsputeri, parcă, să supravieţuiască, deşi toate elementele conduc spre concluzia că nu mai este nimic de făcut.
Hoţii îşi etalează la vedere furtul cu o seninătate angelică. Instituţiile abilitate se invită reciproc, cu o amabilitate suspect de exagerată: fă-o tu că eu n-am competenţă. Numai hoţii sunt foarte competenţi în a-şi rezolva problemele.
Intelectualii au renunţat să mai fie pedagogii naţiei. Ce să faci? Nu poţi vorbi mereu în pustiu. Capetele lor, oricât de deştepte, nu pot concura cu fesele ostentativ prezentate, în fiecare minut, pe canalele mass-media.
Mass-media a abdicat, cu rare excepţii, de la misiunea sa fundamentală: informarea corectă şi la timp a cetăţenilor, educarea maselor, impunerea unor criterii axiologice menite a induce valoare, competență și, desigur, recunoaștere a expertizei atunci când aceasta este elaborată de instanțe unanim acreditate.
Acum, suntem, aproape firesc, din nou – în fapt este un continuum evenimențial – în fața unor tragedii și putem concluziona, amar și sec:
- tragediile există, aproape zilnic, de la înfiorătoarele cămine de bătrâni, la moartea (ne)asistată din spitale, până la incendiile devastatoare de la Crevedia și IOR și, sunt convins, putem completa în viitorul apropiat cu altele, așa că …:
- reacția Statului – prin instituțiile sale, firește – este, de fiecare dată, în ciuda declarațiilor, atipică, denotând incompetență, indolență, lipsă de empatie, nerespectarea crasă a legislației în vigoare, prezența corupției generalizate și, ca o supremă ironie, instituțiile nu fac nimic pentru că se invită reciproc în a acționa și, din motive bine știute, fiecare caută să nu jeneze imensa matrice a „băieților deștepți” și a conivenților.
Tabloul – NATURĂ MOARTĂ, ȚARĂ MURIND, ROMÂNIA – este următorul:
- poporul – dacă suntem îndreptățiți să mai vorbim de popor! – este, parte, exasperat, parte, anesteziat, parte, indolent: prin urmare, 0 % parte activă, capabilă în a schimba ceva;
- clasa politică – incompetentă, coruptă și ruptă, total, de problemele reale ale poporului (sic!) pe care, ipocrită, zice că-l reprezintă; în fapt, se reprezintă doar pe sine și pe clanurile ce gravitează parazitar în jurul ei;
- Statul (îl trec, totuși, ca o speranță, cu S) – paralizat și, deci, ineficient, prin instituțiile sale de forță, la absolut toate nivelurile.
Și acum, de acord, în mare, cu foarte subtila și succinta analiză, expusă azi de domnul Cornel Nistorescu – ne putem întreba, întru adevăr: Ce este de zis? Ce este de făcut? Și dacă Președintele, sibilinic, spune (!?): „Nicio analiză politică nu trebuie evitată”. se impune, desigur, de la sine, concluzia, într-o bună logică de tip cartezian, că „nici o soluție nu trebuie exclusă.”
Și acum, din nou, în bună continuitate logică, aidoma Oracolului delfic din mitologia greacă, am putea spune: avem multe de zis, foarte multe de făcut, nu trebuie să excludem nicio analiză politică pertinentă și, inductiv, nicio soluție adecvată contextual, deci, știm soluțiile, le avem la îndemână, într-adevăr „ne apropiem de un moment de răscruce în care răspunsul se află numai în vocea poporului român.” Care popor trebuie să depășească paradigmele de până azi, parafrazând, oarecum invers, pe Lăpușneanu:
este clar, pentru oricine, că ei trebuie să se teamă de o gloată de proști, dar mulți; și unii, vădit interesați de status-quo, cred că pot avea grijă să nu mai fie mulți (adică românii să emigreze ca să nu deranjeze, asta pentru rimă, vorba anecdotei), pe de o parte, timp în care, să sperăm, că alții, destui pentru o masă critică, se străduiesc, suficient de mult, să nu mai fie proști, astfel încât, într-un viitor apropiat, să nu “domnească peste un pământ pustiu?”.
Să reținem, deci, pe drept „nici o soluție nu trebuie exclusă.”
Și, în continuitate, ca o concluzie: până acum câțiva au considerat că este dreptul lor să înalțe boieri / domni / baroni / președinți, acum a venit timpul ca noi să înălțăm boieri / domni / baroni / președinți.
Ați putea întreba, firesc, cine suntem noi care dorim aceste schimbări? Și dacă țara ne vrea!! Și acum răspundem: „Țara nu ne vrea!? Dar cine a întrebat-o (la modul real, nota noastră) vreodată pe țară ce vrea!?”
Apodictic, a venit momentul ca elitele acestei țări (elitele!, întrucât marile transformări politico-sociale au fost făcute, în esența lor, de elite), să-și asume guvernarea. Cum? Dacă am întreba Oracolul din Delphi, oare ce ne-ar răspunde!? Unii avem certitudinea că știm.
