Cei care au apucat socialismul real, nu doar legendele preparate după, știu că soluția oricărui secretar de partid, la apariția unei probleme, consta în cuvintele “cine se face vinovat…”? Stabilirea vinovăției, adică desemnarea țapului ispășitor era totul. Odată încheiată procedura spiritele se relaxau iar viața continua la fel ca mai înainte. Adică liniștită, până o pățea din nou cineva. O caracteristică a sistemului este că el nu poate fi modificat. Orice modificare, zisă reformă sau altfel, ar duce la alterarea sistemului, ceea ce este inadmisibil în viziunea beneficiarilor și un orizont prea îndepărtat în viziunea celorlalți.
Fondul principal de cuvinte s-a îmbogățit cu expresiile “salarii nesimțite” și “pensii speciale”, asocieri verbale menite să enerveze o mare majoritate de contemporani. În consecință oameni de bine ridică stindardul, chemând la luptă. Împotriva cui? A “specialilor”. Să li se taie. Ce? Banii. Stau și tot rumeg la această chestiune. Nimeni nu vorbește despre un sistem mai echitabil de salarii și pensii. Subiectul e amintit în treacăt când se prezintă vreun proiect de lege scos din sertar atunci când oala socială sub presiune dă în clocot. E un fel de tranchilizant universal. Dormiți liniștiți, guvernul lucrează pentru voi. Nimeni nu citește documentele. Sunt lungi și plictisitoare. Homo postmodernus, cândva sapiens, vrea să se distreze. Alternativa e să se distreze și mai mult. Deci ne uităm la înregistrările cu vilele, “bolizii de lux” și vacanțele exotice ale “specialilor”. Din când în când mai apare câte o amantă pe post de cireașă. De pe tort, evident.
Odată eliberat acest virus în modestul meu creier, am început să fiu urmărit de vedenii. Cum ar fi viziunea reacționară că revoluțiile au fost făcute cu săracii lumii, dar întotdeauna au beneficiat alții pe urma lor. La școală mi-au fost tăbăcite timpanele cu expresia “abolirea exploatării omului de către om”. Așa a fost. Patronii au dispărut, mulțimile au aflat cu satisfacție cum au murit exploatatorii pe la canal și în alte centre de formare a omului nou. Nimeni nu mai era exploatat de către un seamăn al său. În schimb am ajuns toți exploatați de către statul socialist. Care stat chipurile eram tot noi. Adică am ajuns să ne exploatăm singuri. Nu știu cum se face, dar parcă această exploatare a omului de către el însuși era mai cruntă decât cealaltă. Pe patron îl mai lăsai baltă, te duceai la alt patron, dar de când ne exploatam singuri nu mai aveam unde ne refugia. Era ca o sentință pe viață. Condamnatul își pierde speranța, devine indiferent, nu-i mai pasă de nimic.
Sub alte denumiri, sistemul a supraviețuit intact până azi. E o problemă cu învățământul, poliția, sănătatea – se caută vinovații. Soluțiile oferite – destituiri, sancțiuni, suspendări, demisii. Nimeni nu întreabă ce ar trebui făcut ca nenorocirea sa nu se mai repete. Vorbim vag despre “necesitatea de reforma”, vorbim de 30 de ani și mai bine, reformă…altădată. Acesta este farmecul nostru. Știm să descriem cu cuvinte măiestre orice problemă. La descrieri suntem campioni. Apoi ne oprim. După atâta trudă, merităm o pauză. Vorba aceea, suntem aici de mii de ani și vom mai fi. Tot noi vom fi. Asta da stabilitate!
