Cei care l-au ”cetit” pe domnul Kafka, știu că, respectabilul cetățean K din neterminatul roman CASTELUL, se zbate pentru a reuși să ajungă în castelul unui sat. Un lucru aparent simplu, doar că se rătăcește într-un labirint al birocrației încercând să lupte cu sistemul, în incercarea inutilă și fără speranță de a își atinge obiectvul.
La Castelul Teleki nu e doar speranță, e și multă lumină
La Kafka era un castel, la Posmuș e un alt Castel, iar aici, sute de onorabili cetățeni și cetățene au venit vineri seara și au stat pînă spre miezul nopții pentru a gusta din plin din artele expuse ca un uriaș evantai în curtea și interioarele castelului conților Teleki. De altfel, Art KASt Teleki Festival, este încă un prilej, evident perfet organizat, de-a aduce oamenii împreună, de-a mai deschide actul artistic din genunile reci și abstracte ale spiritului, spre soarele fierbinte al verii indiene ce se întrevede la orizont.
Scris-am așa: În august se topește vara, Și vocile de toamnă răzbat pân la castel, Domnițele iar împletesc cosițe, Iar săbiile stau drepți în turnul cel de fier
Castelul ce a aparținut conților Teleki a impresionat, impresioneză și va impresiona prin mărimea sa și modul cum a fost reabilitat, compartimentat, refăcut aproape la milimetru așa cum arăta el în versatilul secol al XVIII-lea. Spre deosebire de alte castele, cel de la Posmuș e viu, asta pentru că, există o echipă la Complexul Muzeal Județean care se pricepe al naibii de bine să reînvie clădiri și să pună în valoare arta eclectică.
Art KASt Teleki Festival este opțiunea de-a respira trecutul după propriul tău ceas biologic, iar ceea ce am văzut aseară aici, mă face să cred că, nu toate cele sunt pierdute. Festivalul întâmpină pe fiecare cu mirosuri și gusturi specifice, artă barocă, modernă și surrealism. Filme deloc clasice și muzică pentru toți și toate. Într-un spațiu special, cel deasupra marii porți, de exemplu, să înveți să coși, poți, de vrei, să respiri, timp de câteva minute, atmosfera unei gospodării românești din Posmuș- Expoziție de etnografie și artă – “Câți vecini poate avea un castel?”
În beci, da, chiar în beci, găsești pictură modernă, pânze semnate de Radu Hangan, Adrian Puțura, Adrian Solcan, Roxana Virva, Claudiu Petreuș, Robert Caizer. L-am regăsit pe Solcan aici, iar picturile sale vibrează cu ce este aici…
Cu siguranță, dacă vrei să pătrunzi în misterele castelului, e obligatoriu să te pierzi, puțin câte puțin, prin clădirea barocă în care locuiau grofii, pe vremuri sediul IAS-ului din zonă (n.red.- Întreprinderea Agricolă de Producție) , acum un permanent anticariat și simeze pentru expoziții permanente de pictură. Impresionantă este expoziția semnată de Octavian Schmigelschi (1866-1912), cel care reprezintă pentru arta modernă din Transilvania, echivalentul lui Grigorescu pentru arta din Muntenia.
Peste tot sunt cărți vechi, obiecte din trecute vieți de nobili și nobile domnițe, cărucioare din perioada victoriană, ale lui Oliver Twist și Marilor Speranțe. Am văzut o Biblie a lui Martin Luther, celebru pentru reformarea Bisericii Catolice dar mai ales pentru nu mai ăuțin celebra sintagmă: “Hier stehe ich. Ich kann nicht anders. Amen”… istorii și povești zăvorâte între coperți de cărți din timpul dualismul austro-ungar, reprezentat aici la vârf de un portret al lui Franz Iosef, ultimul habsburg dinaintea Marelui Război.
Epilog 1
Trec peste dealuri ca niște torțe-aprinse
Bieți menestreli ce cântă de Doamna cea de Fier
În zare, la Castel e sărbătoare
Se sfarmă veacuri, coroane de oțel
Puțin a mai rămas din vară
Miros aspru de struguri ce țipă, ei sunt striviți în teasc
Tristețea mea are un gust ciudat de humă
M-au căutat trei îngeri, acum au adormit pe prag
