Acum aproape un secol, la Năsăud tradiţiile şi obiceiurile de nuntă erau păzite cu credinţă şi devotament de vârstnicii locului. Astăzi, doar cei mai bătrâni îşi amintesc cele mai importante secvenţe ritualice ale unei nunţi autohtone, pe când tinerii ignoră cu desăvârşire îndemnurile bunicilor. Nosodenii de viță veche spun că evenimentul era ca și ca acum o adevărată sărbătoare însă nunta se desfășura pe cu totul alte coordonate: se făcea masă bună, cu bucate, băutură şi jocuri învârtite din vioară, gordună și acordeon, de se aduna lume multă ce se veselea alături de părinţi, rude şi viitorii miri. Tot atunci, părinţii jurau în faţa martorilor cât pământ şi câte animale vor primi tinerii, ca să pornească cu dreptul în viaţă. Au stabilit nănaşii, socăcița (n.r. bucătăreasa), feciorii și fetele de onoare, dar şi muzica şi data la care a avut loc nunta.
de Radu Sârbu
Până la cununie, mireasa trebuia să se îngrijească să coase mirelui şi socrilor veşminte noi, tradiţionale. Piesele mari de vestimentaţie erau lucrate cu mult timp înainte de femei pricepute. Cusătura se lucra manual şi era foarte dichisită. La marele moment al nunții, mirele era însoţit de părinţi, rude, nuntaşi şi se îndreptau spre casa miresei, flancaţi de feciorii care strigau. Rolul acestora din urmă era unul bine definit: ajutau la organizarea petrecerii (în noaptea nunţii, cărau, serveau la masă) şi conduceau mireasa de braţ la cununie. Dacă distanţa până la casa miresei era mare, mergeau în căruţe de lemn, trase de caii cei mai frumoşi, pregătiţi de sărbătoare – împodobiţi cu cănaci roşii la urechi, sau cu zurgălai, dacă era iarnă. Zestrea era în funcție de situația socială a fiecărui.
Înainte de participa la slujba cununiei, mirii erau însoţiţi spre biserică de un întreg alai, precedat de muzicanţii care asigurau buna dispoziţie şi entuziasmul nuntaşilor. Mireasa, însoţită de flăcăi, era secondată de mirele, înconjurat de fete. În spatele lor urma mulţimea, în frunte cu socrii şi nănaşii. Feciorii care chiuiau îi cinsteau pe cei care stăteau şi priveau cu gurile căscate de pe margini, vestind întregii comunităţi săteşti despre împlinirea ceremonialului. Nu lipse nici ”închisul drumului” pentru alai, cu lanțuri sau funii, răscumpărarea venind cu câteva sticle de băutură și niscai prăjituri.
Slujba religioasă dura o oră. Într-o notă superstițioasă, când li se puneau verighetele pe degete, mirele şi mireasa se călcau pe picior, crezând că astfel îşi vor putea asigura supremaţia în căsnicie. La înconjuratul mesei din biserică, în timpul ce se cânta „Isaia dănţuieşte“, câteva dintre nuntaşe, dimpreună cu naşii, aruncau grâu ca să le meargă bine mirilor în căsnicie. De obicei, nunta se consuma acasă la mire.
Cu voie bună şi multă veselie, astfel începea ospăţul mult aşteptat, nu înainte de a gusta, dimpreună cu mirii, din pâinea şi sarea servite de socăciță la intrarea în casă. Erau stropiţi de trei ori cu agheazmă şi cu boabe de grâu, să fie bogaţi şi sănătoşi. Special pentru marele eveniment, gazdele tăiau cele mai grase şi mai frumoase vite şi păsări din ogradă. Mâncarea era pe săturate şi foarte gustoasă, preparată din cele mai proaspete alimente. Ciorba de potroace se dădea a doua zi, când se făcea ”pe-a-nturnatea (după ce se odihneau, invitaţii continuau petrecerea a doua zi). Băutura se fierbea toată. Preferata nuntaşilor era ”vinarsul cu săcărică”. Prăjiturile se coceau la ”cuptior“, se făceau din untură de porc şi nu erau atât de diversificate ca în zilele noastre. Spre dimineața, la darul mirilor, un vătaf striga în gura mare, să audă toată lumea, câţi bani se dau.
Cei de demult nu pot uita de respectul pe care îl aveau tinerii faţă de părinţi. Li se supuneau necondiţionat şi le respectau deciziile, chiar şi atunci când dorinţele lor nu coincideau cu cele ale bătrânilor. Tinerii nu se despărţeau aşa repede ca acum. Era ruşine. Răbdau. Fata era bună de măritat dacă ştia să facă treabă în gospodărie şi la munca câmpului. Era regula că o fată este bună de măritat de la 20 de ani încolo. Bunicii spun că nu te cununa preotul dacă nu era o fată mai coaptă. Credinţa era mai mare. Şi poate de asta era şi mai multă linişte decât acum.
Ilustrăm acest articol cu poze din colecția de imagini rare a fotografului năsăudean Victor Maghiar făcute la nunțile din acele vremi.
