„În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.”
„Pornind de la fragmentul evanghelic pe care tocmai l-am ascultat imi vine sa zic lucrul acesta: Biserica este, pe de o parte, “Nu va voi lasa singuri“ – si zic pe de o parte referindu-ma la partea lui Dumnezeu, de sus in jos -, iar pe de cealalta parte: “Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele“ – si acum vine de jos in sus, dinspre om inspre Dumnezeu.
Si de ce ma refer la aceasta idee, de ce fac aceasta subliniere despre Biserica? Pentru ca acum ne aflam in perioada în care Duhului Sfant se arată Bisericii in toata slava sa, pentru ca la Rusalii, Duhul Sfant pogorandu-Se a constituit Biserica, a fondat Biserica, si are in vedere pe cei care îi urmeaza lui Hristos, dar are in vedere si lumea intreaga. Daca este perioada de pogorâre, as sublinia o alta idee care mi se pare foarte importanta in a intelege ceea ce noi asteptam, sau cum sa traim asteptarea intru nadejde.
In aceasta perioada in imnografia noastra se repeta mereu si mereu un termen: sete. Sete ca si sentimentul cel mai adanc al fiintei noastre dupa Dumnezeu, dupa Duhul Sfant, intr-un mod constient sau inconstient. Toate cautarile noastre, toate cercetarile noastre, toate nelinistile noastre, nu sunt nimic altceva decat darul lui Dumnezeu, nelinistea cea buna, zvacnirea launtrica care ne face sa tindem inspre ceea ce este adevarat. Omul, chiar daca nu stie, cauta adevarul, iar pentru noi Adevarul inseamna Hristos, raspunde la intrebarea “Cine?”. Setea se exprima intre doua realitati: intre o promisiune si o implinire. Si promisiunea as descri-o in acea samanta pe care Dumnezeu a pus-o inauntrul nostru, care ne face atat de frumosi, care ne face sa nu avem odihna in cautarea noastra sincera, intr-un fel fiind garantia implinirii, adica anunta si ne da sa gustam cate putin din ceea ce am putea avea mult mai mult si chiar deplin – si zic deplin nu in sensul de nemarginit, ci in sensul de tot mai mult. Ne este sete si setea aceasta o potoleste doar Duhul Sfant, insa noi, fiindu-ne foarte greu si asteptarea fiind foarte grea, incercam sa ne potolim setea prin cele la indemana din jurul nostru si, in felul acesta, acel neastampar bun dupa Dumnezeu aparent „se impaca”, as zice mai degraba ca se anesteziaza in ceea ce noi numim placeri, intunecand si mintea, si racind si inima, si in felul acesta nemaifiind capabili sa relationam drept nici cu noi insine, nici cu lumea din jurul nostru si, bineinteles, nici cu Dumnezeu.
Setea presupune apa curata: “In ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa te doreste sufletul meu pe Tine, Doamne”Ps.41.1.. Cerbul mai degraba moare de sete decat sa bea din apele mocirloase ale campiei si nu din apa cu care el este obisnuit, apa de munte, curgatoare, curata, si face drumul acesta, chiar daca ar insemna sa moara pe drum, nu se lasa, pentru ca el nu lucreaza cu jumatati de masura. Si zic pe linia aceasta: omul este chemat sa nu lucreze cu jumatati de masura, ci sa tinteasca maximul, pentru ca Dumnezeu il cheama la maximum. Pentru ca nimeni in aceasta lume nu este decat omul dupa chipul lui Dumnezeu si nimeni nu poate sa reuseasca sa se asemene atat de mult cu Dumnezeu. Si este firesc ca omul sa nu se sature niciodata, decat atunci cand se va satura de Slava lui Dumnezeu. “Satura-ma-voi cand se va arata Slava Ta“.PS.16.15.
Si noi stim ca si in ziua Inaltarii, Hristos inaltandu-Se, Slava s-a raspandit peste lume si a deschis cu anticipatie acel moment in care Duhul avea sa se coboare din belsug peste cei aflati in Ierusalim si peste lumea intreaga, pentru ca Duhul a venit sa il implineasca pe om si sa Il faca prezent pe Hristos inauntrul sau.
Ce este Biserica in asteptarea Praznicului Rusaliilor? Sau cine este Biserica? Biserica este: “De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac ” IN 14.15-16,, dar in acelasi timp Biserica este: “Cel ce iubeste pe Domnul pazeste poruncile Lui”. Si mai adaug inca o idee care socotesc ca vine firesc si vrea sa completeze aceasta imagine a Bisericii. Ce este Biserica? Este continuitate, este comuniune si este eveniment.
Biserica este continuitate de viata. De aceea ne numim ortodocsi, pentru ca noi, cei din zilele noastre avem posibilitatea sa Il traim pe Hristos, in Duhul Sfant, in Biserica, la fel ca si Apostolii, la fel ca si Parintii din veacul al 5-lea, al 10-lea sau al 15-lea. Succesiunea, in Biserica, inseamna mai ales acest lucru: succesiunea de viata duhovniceasca, viata filocalica, traditia Bisericii, traditia vie a Bisericii si, de aceea noi ne bucuram cand cineva ne spune ca suntem o Biserica a Traditiei. Nu in sensul istoric, ci in sensul acestei continutati de viata in Duhul Sfant.
Biserica este chinonie, este comuniune, Biserica suntem impreuna, nu fiecare de capul nostru. De aceea, randuielile pe care ni le pune in fata le facem potrivit indicatiilor si nu fiecare in felul nostru, pentru ca asa Se prezinta Hristos si asa Il cunoastem din Scriptura, drept Cap al unui trup, iar trupul functioneaza impreuna, membrele nu sunt unul impotriva celuilalt, ci fiecare cu rostul sau cu slujirea sa, cu darul sau, dar intr-o unitate deplina – si credem ca ambele lucruri se intalnesc aici intr-un mod minunat. Traditia Bisericii este vie, iar unitatea dintre studenti in jurul Potirului si al Evangheliei este iarasi un peisaj atat de minunat, care te odihneste mereu cand poposesti aici.
Si amintesc si cel de al treilea element pe care l-am anunat: Biserica este eveniment. Nu este istorie, nu comemoram, nu ne aducem aminte, ci traim. Legatura noastra pe verticala prin Duhul Sfant presupune viata ca eveniment, viata ca spontaneitate, viata ca zvacnire launtrica, viata din belsug, asa cum exprima Domnul in Evanghelie. Daca este viata din belsug atunci inseamna ca totul se traieste foarte intens la timpul prezent si cred ca aceasta este caracteristica de capatai a tinerilor, ca traiesc totul la prezent, foarte intens. Prezentul este singura realitate, trecutul nu este al nostru, viitorul nici atat. Sau daca e sa zicem in termeni evanghelici, trecutul este prezentul asumat, iar viitorul este timpul profetic pe care ni-l promite Dumnezeu si care se defasoara intre acel moment initial si implinire, intre promisiune si implinire. Exista multa vioiciune aici in biserica, exista multa spontaneitate, exista multa viata, dar toate acestea ancorate in traditia noastra vie a Bisericii.
La acest moment extrem de important asadar meditam la Biserica care suntem noi si nu suntem singuri pentru ca noi Il avem drept Cap pe Hristos Mirele Bisericii.
