Astăzi este ziua în care, ne spun Evangheliile, Iuda l-a vândut pe Isus. Pe 30 de arginți, atât ar fi primit Iuda de la Caiafa pentru a-l scăpa de concurență. Părea a se fi ticăloșit. Eu cred că faptele au și o altă interpretare și pot fi văzute și într-o altă cheie.
Iuda nu este mai puțin vinovat decât alți evrei care l-au cunoscut pe Isus, l-au aprobat, l-au ”tămâiat”, de finalul tragic și brutal, final cunoscut de Isus: ” Isus i-a zis: „Prietene* , ce ai venit să faci, fă!”. Sună a ordin, a poruncă, asta pentru că, fără trădarea lui Iuda, planul lui Dumnezeu nu putea avea sorți de izbândă.
Izbânda lui Hristos! Izbânda Luminii.
La mentalitatea și percepția acestui secol, Iuda ar fi un erou, un om care s-a mântuit printr-o aparentă trădare. Iuda avea conștiință , mustrări, știa că nu mai există înapoi, că rolul său se sfârșise. Eu cred că, toți știau ce fac, erau conștienți că evenimentele ce urmează vor schimba lumea, că ei sunt doar niște victime colaterale, inclusiv Pilat. S-a spălat pe mâini sperând, nutriind speranța că, gestul îl va salva. Niciunul dintre cei care au fost acolo, direct sau indirect implicați în nașterea creștinismului, nu au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Au pierit, rând pe rând, primul din această neagră serie fiind Iuda Iscarioteanul.
Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică. Dar acolo, acolo în dimensiunea unde viața e veșnică, aici, în dimensiunea terestră, materială, cuiele, rănile și chinul lui Hristos se tot multiplică.
Cu toate acestea, noi trebuie să știm un lucru: Rău facem cu toții că nu mai citim din istoria religiilor a lui Mircea Eliade. Am afla cu toții că sacrificiul e o constantă a istoriei și un imbold al omului. Noi vrem Taborul fără a trece și pe la Golgota. Bine este nouă să fim aici, dar nu ne place să ni să spună IA-ȚI CRUCEA TA ȘI URMEAZĂ MIE. De aici și marea taină a învățăturii creștine: Cred Doamne, ajută necredinței mele”…
