Aniversarea scriitorului Lucian Valea este bruiată de cutremurul de la 4 martie 1977 și despre interesantul năsăudean nu s-a spus o singură vorbă. De aceea, distribuim textul din publicația suceveană Crai nou.
DE MIHAI NICHITA,
„Oameni pe care i-am iubit”: Lucian Valea
Pe numele său adevărat Alexandru Astălușiu, s-a născut la 4 martie 1924 în familia unor învățători din localitatea Șanț, județul Bistrița-Năsăud. Urmează școala primară la Sângeorz Băi, iar liceul la Bistrița, Cluj și Brașov, unde își trece și bacalaureatul. Pseudonimul de Lucian Valea și-l oficiază în anul 1957. În anul 1939 are loc debutul literar în ziarul „Tribuna” cu un poem dedicat poetului Ion Moldoveanu. În anul 1941 îi apare placheta de versuri „Mătănii pentru fata ardeleană”. Lucrează mai multă vreme ca redactor la diferite reviste din Transilvania și ca profesor la Năsăud. În anul 1943 se înscrie la Facultatea de Drept din București, dar este încorporat și trimis la Școala de Ofițeri de Rezervă din Câmpulung. Între anii 1945-1949 urmează Facultatea de Litere și Filosofie. În anul 1950 este arestat pe motive politice și condamnat la muncă silnică pe viață, dar execută numai 5 ani pe șantierul-penitenciar Onești Baraj. După eliberare, lucrează ca muncitor necalificat, metodist, profesor necalificat la Timișoara, lector universitar la Bacău, profesor la Darabani, muzeograf la Muzeul Regional Suceava. L-am cunoscut la începutul anului 1964, pe când era metodist la Suceava, întâlnindu-l mereu la Cenaclul literar, mai ales în compania dlui prof. Traian Chelariu, de care eram legat sufletește. Într-o după-amiază de iarnă, cu mult omăt pe străzile urbei, „dl Lucică” se plimba în parc în tovărășia dlui prof. Traian Chelariu, invitându-mă să le țin „isonul la una mică”, la Restaurantul București de peste drum de blocul Turn din centrul orașului. Mai târziu, aveam să constat că locul preferat se justifica din cel puțin două motive: a) o servire ireproșabilă datorată dnei Dora, responsabilă de sală, o nemțoaică „as” în limba lui Göthe și a creației sale și nu numai; b) o muzică deosebită, promovată de formația lui Ciba, colegul meu de la matematică. Discuții lungi și atrăgătoare despre literatura germană din anumite perioade istorice, care erau transferate ușor, ușor, la Blaga, poetul și filosoful. Pe poetul Mirabilei semințe îl adoram, încât mai timid, e drept, mă lăsam atras în discuții de care eram sigur. Între „dl Lucică”, cum îi plăcea să mă adresez, și dl prof. Traian Chelariu era o prietenie veche. În „Oameni pe care i-am iubit”, Lucian Valea vorbește cu mult respect de prietenul său mai în vârstă (născut în iulie 1906). Adesea, în tovărășia lor, am beneficiat spre folosul meu de vastele lor cunoștințe, nu numai în domeniul artei. Până în iulie 1966, când am absolvit cursurile Facultății de Filologie, mă vedeam adesea cu dl Lucică, fie la Cenaclu, fie la Cafeneaua „Union” de la blocul Turn din centrul Sucevei. Acolo se afla mereu în tovărășia „Mădălinii pe care am așteptat-o o viață”. După reforma teritorial-administrativă din anul 1968 și revenirea la tradiționalele județe, Lucian Valea a fost mutat la Botoșani și numit director al Casei Județene a Creației Populare, apoi al Școlii Populare de Artă. În perioada botoșăneană, Lucian Valea organiza aici, cât și la Miorcani, „Colocviile Ion Pillat”. Cu ocazia unei excursii cu elevii de la școala noastră la Botoșani, „domnul Lucică” s-a oferit s-o facă pe ghidul în orașul lui Eminescu, la Ipotești și Flămânzi. M-a vizitat într-una la Vulturești, satul meu natal, bucurându se mult de colțul de rai în care locuiam. La apariția volumului de versuri „Întoarcerea lui Don Quijote” ne-am întâlnit la Suceava, dăruindu-mi cu plăcere cartea cu următoarele cuvinte: „Prietenului Mihai Nichita până voi merge eu la Vulturești, această carte pe care citind-o, mă va simți aproape. Cu toată dragostea, Lucian Valea. Suceava, 28 august ’73”. În final, pentru prețuirea și dragostea pe care i le-am purtat merită să amintesc câteva titluri ale operei sale: „Mătănii pentru fata ardeleană”, „Întoarcerea lângă pământ”, „Întoarcerea lui Don Quijote”, „Oameni pe care i-am iubit”, „Singurătate în Ithaca”, „Groapa cu lei”, „Coșbuc în căutarea universului liric”, „Un lungan c-un geamantan”, „Autoportret” etc. Luciana Valea a murit la 4 aprilie 1992, fiind înmormântat în ținutul copilăriei sale. Prietenia sa mi-a luminat tinerețea și anii care au urmat până azi. MIHAI NICHITA
