Textul aparține lui Stelian Tănase și este unul al unei realități dure, adevărate, așa e în teren, dincolo de zâmbete false și inutile compasiuni, ura și dorința de-a mai urca o treaptă fiind și aici la fel de valabile. Orice asemănare cu situația din Bistrița-Năsăud nu este deloc întâmplătoare…
STELIAN TĂNASE: Citeva meditaţii simple despre scriitori. I-am întîlnit ceva mai des. Nu aş spune că am plecat încîntat sau măcar linistit din acele locuri. Mai curînd amărît. Atmosfera între scriitori s-a înveninat vizibil de la o vreme. Unii au ceva parale, alţii nu. Unii sunt traduşi – alţii nu. Unii publică la edituri bune, alţii deloc. etc. Şi cum lumea e alcătuită strîmb, nu cei mai buni, mai talentati, mai devotaţi artei lor sunt cei mai citiţi şi respectaţi. Ci cei mai descurcăreţi, mai înfipţi, cei care au nimerit în găşti mai puternice, cei care şi-au vîndut sufletul cui trebuie, cei care au făcut compromisuri mari. Nu e de mirare că relaţiile s-au deteriorat serios chiar şi în raport cu anii 2000. Am găsit fff puţini să vorbească de bine pe altcineva. Vorbele bune sunt rezervate de regulă propriei persoane. Am auzit că X e securistă, Z corupt, Y oportunist, M duplicitar, H egoist, J şi-a omorît o mătuşă ptr avere, G e plagiator, S e poponar, D mafiot, Q nu are pic de talent.Se pot găsi un milion de pretexte ca să denigrezi pe cineva. Iar cum d-nii şi d-le în cauză se ocupă cu scrisul e de presupus că aici imaginaţia este la ea acasă. Nu am auzit decît fff rar pe cineva lăudînd cartea unui coleg sau succesul altcuiva. Cam trist! De obicei ponegrirea face regula. Lumea parcă s-a inrăit. Alibiuri destule – e sărăcie lucie, cărţile nu se vînd, editurile îi prostesc pe scriitori şi îi fură, premiile constau în strîngeri de mînă şi sunt date pe coterii, editorii străini nu se înghesuie. Duşmăniile primează, invidia face ravagii. E o viaţă amară în această atmosferă sufocantă. Mă mir de această întorsătură a climatului. În anii 80 mulţi scriitori erau solidari între ei. Azi deşi fără cenzură, fără supravegherea Securităţii, lucrurile stau mai prost. Fără o ameninţare, o presiune din exterior, scriitori se macină între ei singuri.Povestea asta cu ratarea, cu necazurile care te potopesc face parte totuşi din riscurile meseriei. Nu trebuie sa te plângi, să te victimizezi. Riscurile ţi le asumi de cînd scrii prima carte. Perspectiva scrisului este să te autodistrugi, să te rupi de lume, să mori într-un sanţ distrus de droguri şi alcool. Să mori necunoscut, să înnebunești şi să fii depus la balamuc sau bolnav intr-un azil şi uitat de toţi. Toate aceste riscuri par azi uitate. Se vede doar o zbatere. Destui îşi închipuie că pentru a se ridica ei trebuie neapărat să calce pe creştetul altuia. Greşit. Ar trebui regăsită măcar o mică doză de solidaritate. Scriitorii nu se ajută unii pe alţii, dimpotrivă. Asta face mult rău tuturor. E inutil sa apelezi la unul din ei să te ajute, să îţi găsească un traducător sau un editor, adică să dea un simplu telefon ca să te recomande. Îţi va întoarce spatele fără să ezite. Aş putea povesti multe păţanii urîte pe acest subiect.Motivele acestei schizofrenii din mediul scriitoricesc nu vin din încercarea de a scrie cărţi bune, chiar capodopere, de a sonda profund lumea românească, epoca noastră, condiţia omului. Ele sunt mai simple, mai umane. E vorba de prestigiu, bani, ierarhie, traduceri, vanitate, tiraje, decoraţii, premii, etc, Lucruri fff lumeşti. Adică ce vrea şi omul obişnuit care nu are pretenţii de la el că ar fi geniu, că ar avea vreun har deosebit.Bref. Nu va apropiaţi de scriitori. Citiţi-i, veţi fi mai cîştigaţi…
