Intru apăsat de rucsac și de vinovăție. Că asta e vinovăția, un rucsac încărcat, plin cu remușcări, care-ți apasă umerii în jos și-ți coboară privirea. Patru ochi mă urmăresc fugitiv, cei dublați de ochelari, ai doamnei în etate, se scufundă în ochii puștoaicei și-i transmit liniște, aproape că aud cuvintele șoptite între cele două, lasă-l, e benign, își învârte un timp pe-aici habitusul și pe urmă pleacă, nu face rău nimănui.
Dar nici nu cumpăr.
Sunt hoțul de cărți.
Mă rotesc nițel pe la parterul librăriei, pe lângă mine ciripesc două cucoane căutând un cadou pentru o aniversare, un prof universitar cu pălărie neagră și cravată de mătase își plimbă printre romane clasice servieta de piele (doldora, desigur, de disperări studențești), dacă l-aș urmări puțin aș putea deduce catedra la care predă, dar sunt nerăbdător, urc repede la mezaninul librăriei pe o scară elicoidală și amețitoare, e acolo un colț dumnezeiesc, un limb cu efect sedativ, niște bănci de lemn drept în fața rafturilor cu cărți de artă, îmi arunc rucsacul pe băncuță, ce să fur azi, azi ce fur? Din stânga mă fixează ochiul ciclopic al unei camere de supraveghere, sunt hoțul de cărți, sunt exploratorul cu flintă în jungla cu ochi fosforescenți și mârâituri terifiante, sunt dervișul cu tălpi goale pășind printre dunele aprinse de soarele sudului, în căutarea izvorului cu apă bună de îmbrățișat, sunt hoțul de cărți.
Și cărțile încep să se foiască emoționate pe rafturi, aplaudându-mă din coperți, ca niște sclave lingușitoare într-un forum antic, ia-mă acasă pe mine, eu sunt mai frumoasă, eu sunt mai înțeleaptă, eu sunt exact ce-ți dorești, cunosc zbaterea asta din biblioteca mea, aflată în expansiune imperialistă decenii, trece acum printr-un proces de decimare crudă, în fiecare vară cărțile mele dau examen de supraviețuire, fiecare e pipăită, mirosită, purtată pe la nas cu ochii închiși, mă inundă uneori amintiri copleșitoare, emoții scoase din sertarele cele mai intime ale memoriei mele, le pun deoparte, altele și-au pierdut pielea frumoasă, cuvintele lor s-au veștejit și când le deschid coperțile îmi cad pe pulpe maldăre de vocabule fosilizate, petrificate, de tine, regret, ne despărțim, tu o să pleci la o bibliotecă publică să mai bucuri și pe alți păcătoși ca mine, și când îți va fi dor bate din coperți și voi veni să ne mângâiem cu amintirile, am trăit frumoase clipe împreună, dar să fim realiști, da? Ești o carte și rolul tău e să curgi prin lume, să fii apă și mâncare săracilor lumii ăsteia, să fii dor și vis, și uite-așa biblioteca mea de suflet, contractată la sub o mie, continuă să se micșoreze și să se limpezească, cum se face diamantul din cărbune, cu căldură și presiune, în subsolul de sub coasta mea, acolo unde se zbat vulcanii a dor și rost.
Îmi scot flaconașul cu spirt, rămas din vremurile apocalipsei pandemice în buzunarul rucsacului și-mi curăț atent palmele și mai ales buricele degetelor, sunt un tâlhar de artă, consimt, dar unul care se descalță în simeză să nu păteze covorul, că nimic nu mi se pare mai blasfemator ca o planșă cu amprente umane, albumul e greu ca plumbul, foile miros înnebunitor a proaspăt și-a cerneală, Gustav Klimt să fie azi.
L-am iubit din adolescență, când am ajuns prima dată în Oradea și-am descoperit Art Nouveau și profesoara de literatură cu care eram, profitând de solul proaspăt arat al minții mele nubile, ne-a aruncat acolo semințele alea strălucitoare, Klimt, zice, și fenomenul secesiunii vieneze, niște rebeli ca voi care au schimbat lumea și au umplut-o de îndrăzneală, atât a fost destul, că un profesor bun nu e coafor de minți tinere, e semănător de visuri.
Profund erotic, în ciuda miticismului de camuflaj, zeități păgâne își plimbă coapsele sub degetele mele degresate corect, dar cel mai mult la el îmi place motivul femeii gravide. Cred că e primul care a descoperit deificarea femeii care plămădește viață, care i-a sculptat un piedestal decent, că în fiecare oraș și târg ar trebui să așezăm o statuie a unei femei gravide, când mă întâlnesc pe stradă cu câte una mă dau cutremurat la o parte și-mi vine să mă închin, că femeia e la capătul creației, vârful de gamă al speciei umane, după ce-a făcut-o Domnul meu s-a așezat pe-un scăunel, obosit și desculț ca Brâncuși în atelierul său, și-a zis da, asta da, e capo d’opera a Genezei biblice, și pe urmă și-a luat ziua liberă săptămânală și nu s-a mai întors niciodată la bancul de lucru, delegându-i ei, femeii, miracolul genezei. Asta e femeia, coacționar al creației, delegatul lui Dumnezeu Atoatefăcătorul pe pământ și în cer.
Și momentul ăla când Klimt, zăpăcitul, s-a în tâlnit cu Bizanțul, în biserica din Ravenna, când l-au izbit drept în ochi mozaicurile răsăritului și i s-a strecurat sub pielea inimii Înviatul meu, și i s-a umplut arta de cântarea lui Dumnezeu, și cum l-a purtat el, până la sfârșitul vieții, inconștient și beat de dor, pe făcătorul cerului și al pământului, c-așa-i spun și criticii de artă, Periodo d’Oro, ce miracol anonim și bun de pus în Evanghelii…
Și-mi plimb degetele flămânde pe planșe și picturi ca orbul care-și pipăie poteca, mai oftez o dată și-nchid albumul încet, ca pe ușa unei camere unde doarme un copil, să nu faci zgomot, să nu trezești duhurile întunericului și ale urâtului, și când ridic ochii îmi sare drept în suflet un Michelangelo, Doamne, ce dor mi-e de Florența pe care n-am văzut-o vreodată, că de-asta știu, ca David, că nu voi muri, ci voi trăi și voi spune poveștile Domnului, că n-am văzut Florența, și că dacă voi muri înainte de asta drumul meu spre cer va face escală pe-acolo, există Florențe prin care se strecoară sufletul spre Dumnezeul lui, Florențe și iubiri, amintiri onirice, că de-asta e Dumnezeul nostru al milelor, de-asta.
Când dau să ies, după o oră, cele două doamne tocmai s-au decis să cumpere pentru aniversare un stilou de pe capacul căruia îmi sare aurul lui Klimt în ochi.
Că nu voi muri. Voi trăi și voi povesti poveștile Domnului, nu voi muri.
