„În vremea aceea, auzind că loan a fost întemnițat, Iisus a plecat în Galileea. Și, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: «Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor.”
Nu este porunca a lui Dumnezeu pe care omul sa n-o fi incalcat, nici una pe care s-o fi implinit fara sa se planga si fara sa carteasca. Dar iarasi, nu este porunca a lui Dumnezeu pe care s-o fi incalcat Iisus Domnul nostru, nici una pe care s-o fi implinit cartind si plangandu-Se. Tot ce a avut de suferit si de implinit in viata-I pamanteasca, a suferit si a intreprins in desavarsita supunere fata de Cerescu-I Parinte – ca sa ne invete pe noi smerenia si ascultarea; ca sa ne intareasca in rabdare; ca sa ne arate ca toate poruncile pot fi, si trebuie implinite, sub ochiul atoatevazator si sub calauzirea Dumnezeului Celui Viu. Fara a-si cunoaste radacinile, oamenii se plang de saracie, cu toate ca sunt cu totii de vita regeasca, avandu-si obarsiile la Dumnezeu, Regele a toate. Iar El, singurul nascut, singurul preaiubit Fiu al lui Dumnezeu, nu S-a plans de nasterea in ieslea vitelor, n-a cartit ca nu are unde-Si pune capul.
Oamenii isi blestema vrajmasii, cu toate ca adeseori singuri si-i fac dusmani. Iar El, Mielul lui Dumnezeu Cel fara prihana, Care inca de la pieptul Maicii Sale a fost silit sa fuga de sabia insangerata a lui Irod departe, in tara straina, nu i-a blestemat pe cei ce-L vrajmaseau. Oamenii se scoala impotriva legilor si impotriva stapanirii, desi adesea pricina tulburarii e in ei insisi. Iar El, Datatorul de Lege al lumii, S-a supus legii si stapanirilor dand Cezarului ce este al Cezarului .Oamenilor le cade greu sa posteasca, desi painea si verdeturile sunt ingaduite chiar si in cele mai aspre zile de post, si cu toate ca fara post nimeni nu-si poate curati mintea si constiinta. Iar El, Cel Preacurat, Care nu avea de ce sa Se curateasca, a postit patruzeci de zile fara paine, fara verdeturi, fara apa.
Rugaciunea ii este omului o lupta – si rugaciunea din biserica, si rugaciunea de unul singur – cu toate ca rugaciunea este o scara ce il ridica pe om din tarana si din vietuirea animalica, la Dumnezeu. Iar Cel care, in trup fiind, statea impreuna cu oamenii la capatul de jos al scarii vietii si in duh la varful ei, mergea bucuros sa Se roage in sinagoga si petrecea nopti intregi rugandu-Se in singuratate.
Cat de inalte, dureros de inalte, sunt toate in viata lui Hristos! Sunt ca un munte cu poala scaldata de mare, cu varful neatins de ochi omenesc! Multi din cei ce citesc Sfanta Scriptura cred ca invatatura cea mai de seama a Mantuitorului este cea cuprinsa in Predica de pe Munte. Greu de spus ce-i mai de seama in invatatura lui Hristos. Totul e de seama. Si nici nu se poate spune ca invatatura ce-a dat-o prin cuvant e mai de seama decat cea data prin fapte. Dimpotriva, poate ca faptele lui Hristos, intamplarile prin care El a trecut, il ating mai mult pe om, i se sapa mai adanc in suflet. Desigur ca un doctor care da in tacere unui orb vederea impresioneaza mai mult decat unul care arata cum isi poate dobandi vederea un orb! Dar, pe de alta parte, sublimele, preaminunatele fapte si intamplari din viata dumnezeiescului Erou ar ramanea tot atat de misterioase si nepatrunse ca si tunetele de pe inaltimea muntelui daca nu si-ar gasi talcuire in cuvintele dumnezeiescului Invatator.
Cantarindu-le pe amandoua, ce altceva poti spune decat, cu frica sfanta si cu umilinta, ca sunt toate neajuns de inalte, si ca faptele nu se pot desparti de cuvinte, asa cum Rasaritul nu poate fi rupt de Apus. Pentru ca, la ce-ar fi fost de folos cuvantul lui Hristos: Rugati-va neincetat, daca nu ne-ar fi dat chiar El pilda de necontenita rugaciune? Sau cum am fi putut sa ne insusim pilda lungii Lui postiri, daca nu ne-ar fi aratat in cuvinte trebuinta de a posti, si mantuitoarea valoare a postului
Acum sa vedem cum Isi intrupeaza Mantuitorul cuvintele despre postire, despre veghere, despre biruirea ispitelor, in sublimul corpus al faptelor. Dupa botezul in Iordan, El iese sa Se prinda in marea nevointa a postului, a privegherii si a luptei cu Satan.
Atunci Iisus a fost dus de Duhul in pustie, ca sa fie ispitit de catre diavolul. De ce indata dupa botez? Ca sa ne arate ca, dupa botez, suntem expusi ispitei si ca asa va fi pana la moarte. Prin botez ne curatim si ne inarmam cu puterea lui Dumnezeu; apoi suntem trimisi la razboi. Cum spune inteleptul Gura-de-Aur: „Nu ti s-au dat arme ca sa stai, ci ca sa te lupti”. Prin botez am ajuns la fel cu Adam in Rai. Din nou ne intrebam: de ce ne pune Dumnezeu pe calea ispitelor? Intai, ca sa arate ca suntem liberi. Prin botez, Dumnezeu ne-a inarmat cu puterea Sa, si astfel inarmati, ne lasa sa alegem: asupra cui ridicam armele? Asupra celui rau, sau asupra lui Dumnezeu? Apoi pentru ca, de cadem, sa se vada ce a fost pacatul lui Adam, si ca pe drept l-a scos Dumnezeu din Rai si l-a asezat in valea plangerii; ori, de biruim, sa se vada puterea lui Dumnezeu in noi. Pentru ca Zidirea cea noua ne da o putere noua, un Rai nou, un om nou, o biruinta noua si o slava noua, dar si o cadere noua.
In pustie, Hristos a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti. Ce priveliste! Pe cand pacatosii pentru care a venit Hristos se ghiftuie pana nu mai pot cu mancare si bautura, El sta in pustie rugandu-Se singur, cu durere, zi si noapte, fara sa guste nici paine nici apa vreme de patruzeci de zile si de nopti. Domnul nostru a facut aceasta ca sa ne arate cat de mult ii iubeste pe oameni; pentru ca ei sunt cei pe care El ii curata cu postul Sau, si ii invata cu pilda Sa; si pentru ca sa vedem cat este de stransa legatura Sa cu Tatal Sau Cel din ceruri, si cat Ii este El de ascultator. Iata, El face tot ceea ce oamenii zic ca nu pot sa faca. Si tot ceea ce oamenii fac cartind, in sila, El face de bunavoie, cu ravna. El a implinit tot ceea ce poporul ales a socotit ca nu se poate implini.
Dar de ce nu preface ispititorul chiar el pietrele in paini, in loc sa-L impinga pe Iisus sa le preschimbe? Mai ademenitoare ar fi fost pentru un om flamand niste paini frumoase, de-abia scoase din cuptor! De ce n-o fi facut diavolul isprava aceasta, si sa-i fi adus Mantuitorului pietrele gata pregatite? Pentru un motiv cat se poate de simplu: pentru ca nu putea! Si, neputincios fiind, cauta la Hristos mijloacele ispitirii. Dumnezeu a facut piatra, si tot El a facut si painea; pentru ca, in chiar Zidirea Lui, painea o face Dumnezeu din piatra: o scoate din pamant. Atunci, miraculoasa preschimbare a pietrei in paine este o lucrare de toate zilele a lui Dumnezeu, dupa cum e si preschimbarea painii in sange.
Mai greu e sa faci din nimic decat sa dai ceea ce e gata facut. Dumnezeu a facut prin Cuvantul Sau tot ceea ce este, si poate, prin Cuvantul Sau, sa hraneasca toata Zidirea. Dar ostirile si puterile ceresti cu ce se hranesc, decat cu de-viata-datatorul Cuvant al lui Dumnezeu? Cand intoarcem spatele Cuvantului lui Dumnezeu ne ramane hrana cea de tarana, cu toate ca viata ce o primim din aceasta tarana nu vine din tarana, ci tot din Cuvantul lui Dumnezeu: Viaza-ma, dupa Cuvantul Tau (Psalm 118, 25), si cu toate ca cuvintele lui Dumnezeu sunt mai dulci decat mierea si fagurele. Nicaieri nu se spune in Sfanta Scriptura ca in painea cea din tarana este viata si lumina, ci despre Cunvantul lui Dumnezeu se spune aceasta ( Ioan 1,4).
Toata viata este in Dumnezeu, si fara El nu este viata. Toate celelalte – hrana, apa, aer, lumina – acestea nu sunt viata, nici izvor de viata, ci numai conducte de viata. Si acestea sunt tot cuvintele lui Dumnezeu, imbracate in straiul gros potrivit cu noi, cei trupesti. Ingerii lui Dumnezeu n-au trebuinta de conducte, pentru ca ei iau viata de-a dreptul din cuvintele vii ale Lui. Noi nu putem, pentru ca suntem nevolnici, suntem slabiti de pacat. Nu putem indura Cuvantul pur al lui Dumnezeu, este o hrana pentru noi prea tare. Este asa cum invata apostolul: Cuvantul lui Dumnezeu e viu si lucrator si mai ascutit decat orice sabie cu doua taisuri si patrunde pana la despartitura sufletului si duhului, dintre incheieturi si maduva, si destoinic este sa judece simtirile si cugetarile inimii. (Evrei 4,12).
Asa este Cuvantul cel puternic al lui Dumnezeu! Iar daca Hristos, plinatatea Cuvantului lui Dumnezeu, n-ar fi venit pe pamant invesmantat in trup, cine i-ar fi putut indura venirea? Simtind puterea lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu, proorocul Maleahi strigat cu frica: „Si cine va putea indura ziua venirii Lui si cine se va putea tine bine, cand El se va arata? Caci El este ca focul topitorului si ca lesia nalbitorului” (Maleahi 3,2).
Hristos este El Insusi Cuvantul lui Dumnezeu si Painea vietii, de la care toata painea isi primeste taria ce ne hraneste pe noi. De ce-ar face din pietre, paine? A flamanzit, nu pentru ca a trebuit sa flamanzeasca, ci pentru ca asa a vrut, sa flamanzeasca. A luat de buna voie asupra Lui implinirea legii. Nu era foamea intamplatoare a cuiva dintre muritori, ci foamea Celui fara-de-moarte, a Celui Care, prin biruinta Sa asupra diavolului si prin invatatura Sa, satura toate neamurile, pana la sfarsitul lumii.
A doua ispitire s-a indreptat asupra mintii: Atunci diavolul L-a dus in sfanta cetate, L-a pus pe aripa templului, si I-a zis: Daca Tu esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos, ca scris este: „Ingerilor Sai va porunci pentru Tine si Te vor ridica pe maini, ca nu cumva sa izbesti de piatra piciorul Tau”. Aici iarasi, diavolul incepe rautacios: „Daca esti Tu Fiul lui Dumnezeu”. Insa acum incepe sa citeze din Sfanta Scriptura sucind intelesul cuvintelor, asa cum fac pana astazi toti vrajmasii lui Dumnezeu si ai Legii Sale.
Daca prima ispitire s-a facut invatatura mancailor si celor inrobiti de patimi, a doua tinteste in invatatii cei plini de sine, in intelectualii si savantii care, culegand de ici de colo ceva stiinta din natura si din lumea simturilor, se ridica pe sine trufasi deasupra Bisericii lui Dumnezeu pana ce diavolul le porunceste sa se arunce jos, spre a lor pieire. Pentru ca, adunand cunostinte departe de Dumnezeu si de Biserica Lui, savantii cei semeti cred ca-si aduna tarie cand, de fapt, isi ingramadesc neputinta. Cu cat creste cineva in mandrie, cu atat creste si in slabiciune. Cine se departeaza de Dumnezeu decade tot mai mult in duh si in tarie, pana ce se spulbera ca cenusa in vant. Si cand omul cel mandru ajunge la slabiciunea cea de pe urma, cand, fiind cel mai departe de Dumnezeu, se socoteste ca sta pe propriile-i picioare pe acoperisul templului lui Dumnezeu, ba chiar ca-L are pe Dumnezeu la picioarele sale, tocmai atunci se furiseaza langa el Satana si-i spune: „Sari, zboara! Ingerii tai (idolii adica) au sa te poarte, ca sa nu cazi!”
Dar ce-i raspunde Domnul nostru ispititorului? Iisus i-a raspuns: Iarasi este scris: „Sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”. Dumnezeu ii iubeste prea mult pe oameni ca sa Se prinda in jocurile lor neghioabe; nici minuni nu face ca sa le astampere curiozitatea. Minunile Sale sunt toate spre ajutorul celor in nevoi, spre vindecarea celor bolnavi, spre intoarcerea necredinciosilor care cauta adevarul, spre indreptatirea credinciosilor care sunt chinuiti pentru credinta. Prin orice fapta si prin orice gand si prin orice dorinta neizvorate din smerenie si ascultare noi Il ispitim pe Dumnezeu. Cei care, umflandu-se de trufie pentru stiinta lor, calca Legea lui Dumnezeu in picioare, Il ispitesc pe Dumnezeu si isi agonisesc pierzanie.
Zice Sfantul Isidor Pelusiotul in Epistola catre Ioan Diaconul (a IV-a): “Dumnezeu a fagaduit putere celui aflat la ananghie, iar nu celui care Il ispiteste; celui nenorocit, nu celui ce-si aduna bogatie si slava desarta”. Pe acestia diavolul ii duce pe cel mai de sus acoperis al trufiei si ii indeamna sa se arunce de acolo; si ei se arunca si sunt pierduti. Si numele lor se sterg pentru totdeauna din Cartea Vietii.
Cea de a treia ispitire a diavolului tinteste inima: Din nou diavolul L-a dus pe un munte foarte inalt si I-a aratat toate imparatiile lumii si slava lor. Si I-a zis Lui: Acestea toate Ti le voi da Tie, daca vei cadea inaintea mea si Te vei inchina mie. Asa sunt ispititi cei bogati si puternici ai lumii. Numarul celor care cad in acest abis nu poate fi socotit! Dar cum oare poate diavolul sa dea ceva ce nu este al lui? Al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea (Psalm 23, 1).
Diavolul minte, el fiind, cum il numeste Insusi Mantuitorul, mincinos si tatal minciunii . Numai nebunii care uita ca Dumnezeul Cel Viu, Dumnezeul cel adevarat, este atotputernic si este singurul Stapan al lumii, numai aceia cred minciunile Satanei. Ceea ce le da Dumnezeu oamenilor le este de folos, dar ce le da diavolul, sau ce se preface ca le da, este pierzator. Pentru ca diavolul nu da dintr-ale sale, ci din ceea ce fura de la Dumnezeu, Care toate le vede. Darurile lui Dumnezeu sunt binecuvantate si dainuie, pe cand cele ale diavolului trec repede ca vantul si sunt blestemate.
In vremea ultimei ispitiri, cand diavolul arunca cea mai mare minciuna din lume, cand Ii cere Domnului ceva ce intrece orice margine a obrazniciei (afara de obraznicia satanica), Mantuitorul ii striga netulburat: Piei, satano! (Iar pentru noi, pentru invatatura noastra, ii aduce si cuvant din Sfanta Scriptura, adaugand: caci scris este: „Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si Lui singur sa-I slujesti”).
O coaja de paine uscata din mana lui Dumnezeu e mai dulce decat toata slava si decat toata stapanirea lumii din mana diavolului. Orice om care se tine cu orice pret de Dumnezeu e mai bogat si mai slavit decat diavolul. Ce priveliste de ras, sa caute un bogatas sa primeasca ceva din mana unui cersetor! Dumnezeu e cu adevarat bogat si, dupa El, bogati sunt ingerii; apoi oamenii, apoi vietuitoarele, plantele, stelele si zacamintele. Orice faptura a lui Dumnezeu are ceva ce a primit din vistieriile Lui. Numai diavolul nu are nimic; nu are decat ceea ce fura.
Domnul nostru S-a ridicat biruitor deasupra tuturor acestor ispite, la ananghie fiind: flamand si insetat, fara adapost, fara prieteni, in singuratatea pustiei. A indurat cu atata rabdare totul, incat l-a pus pe diavol pe fuga: Atunci L-a lasat diavolul si iata ingerii, venind la El, Ii slujeau. Dar unde, unde-au fost ingerii pana acum? De ce n-au stat langa El sa-I ajute? Fara indoiala, s-au departat la porunca Lui, dupa cum nu incape indoiala ca putea sa-i cheme oricand ar fi voit, si cat ar fi voit. Singur a marturisit aceasta cand a fost prins in gradina Ghetsimani si dus la judecata. Un ucenic a scos sabia sa-L apere pe Invatatorul, dar Hristos l-a oprit, spunand: Ti se pare ca nu pot sa rog pe Tatal Meu si sa-Mi trimita acum mai mult de douasprezece legiuni de ingeri? (Matei 26, 53).
Potrivit iconomiei lui Dumnezeu, oamenii obisnuiti sunt ispititi de duhuri rele mai de rand; dar El a voit sa fie ispitit chiar de Satana, capetenia duhurilor rele. A vrut sa lupte in imprejurarile cele mai grele cu ispitele cele mai grele si cu ispititorul cel mai mare al neamului omenesc, in fata caruia au cazut Adam si Eva in Rai. A luptat si a invins, si ne-a dat cea mai inalta pilda de biruinta, plina de har si de indrazneala. Marele Isaia, inainte-vazand batalia aceasta si biruinta Domnului nostru, a profetit: Domnul iese ca un viteaz, ca un razboinic Isi aprinde ravna Lui (Isaia 42,13). Cand Eroul eroilor a castigat lupta, atunci abia le-a ingaduit ingerilor sa se apropie: Si iata ingerii, venind la El, Ii slujeau.
Sa ne grabim a asculta de Dumnezeu, parasind pacatul cartirii impotriva voii Sale. Sa implinim cu smerenie ceea ce Dumnezeu ne cere: post, rugaciune, priveghere asupra sufletului nostru si paza de viclesugurile ispititorului cel rau si al neputincioaselor sale slugi. Dumnezeu nu asteapta de la noi biruinta, pentru ca stie ca n-o putem castiga. Asteapta evlavie in fata voii Sale, asteapta smerenie si ascultare. Ale Lui sunt armele, a Lui este biruinta. El va fi intotdeauna cu noi, ingerii Lui ne vor ajuta. Mare este puterea lui Dumnezeu, neasemanate bunatatile Lui, negraita mila! Atat de mare e dragostea Lui pentru noi, incat ne daruieste propria-I biruinta.
