Începând de azi, ne spune dr. Cornelia Vlașin, directorul Arhivelor Naționale BN, vor fi postate în fiecare zi câte o felicitare cu tematica Sărbătorilor de Iarnă, felicitări aflate în patrimoniul Arhivelor, însoțite de câte un colind.
Azi, o minunată ilustrată păstrată în colecția “Iuliu Moisil” – 1899
COLINDELE sunt cântece tradiționale. Inițial, colindele aveau o funcție ritualică, aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug, dar și de alungare a spiritelor lui Ianuarie. Peste unele colinde s-a suprapus si elementul creștin.
Cuvântul “colindă ” provine de la cuvântul latin “calendae”, derivat din verbul “calare” (“a vesti “). Astfel, “a colinda” înseamnă “a vesti”.
“Ritualul se desfășoară de obicei începând din Ajunul Crăciunului (24 decembrie), până dimineața zilei următoare. Grupul de șase până la treizeci de tineri (colindători) aleg un vătaf, care cunoaște obiceiurile tradiționale și vreme de patruzeci sau optsprezece zile ei se adună de patru, cinci ori pe săptămână, într-o casă anumită, ca să primească instrucția necesară. În seara zilei de 24 decembrie, îmbrăcați în straie noi ți împodobiți cu flori și zurgălăi, colindătorii fac urări mai întâi la casa gazdei, apoi trec pe la toate casele din sat. Chiuie pe străzi, cântă din trompete și bat darabana, pentru ca larma făcută să alunge duhurile rele și să-i vestească pe gospodari de sosirea lor. Ei cântă prima colindă la fereastră și după ce au primit învoirea celor ai casei, intră în casă și își continuă repertoriul, dansează cu fetele tinere și rostesc urările tradiționale. Colindătorii aduc sănătate și bogăție, reprezentate de o rămurică de brad pusă într-un vas plin cu mere și pere mici. Exceptând familiile cele mai sărace, de la celelalte primesc daruri: colaci, plăcinte, fructe, carne, băutură etc. După ce au străbătut întreg satul, grupul colindătorilor organizează o serbare la care iau parte toți tinerii[9].”
—Mircea Eliade în Istoria credințelor și ideilor religioase”
Colindătorii poartă diferite denumiri: ceată de colindători, ceată de feciori (în Transilvania), ceată de juni (în ținutul Sibiu-Făgăraș), bute sau butea feciorilor (în ținutul dintre Olt și Târnave), beze (în Câmpia Transilvaniei și Năsăud), dubași (în Hunedoara vestică și ținutul Hălmagiu-Beiuș), preucă (în Țara Loviștei), zoritori (în Țara Bârsei), călușeri (în zona dintre Sibiu și Strei, întrucât colindătorii urează și joacă jocul cu acest nume), etc.
Prin Banat și prin unele părți din Ardeal, copiii care colindă se numesc ”pițărăi”și sunt împărțiți pe cete, sub conducerea unui ”vătav de ceată”. Ei umblă prin sat de la casă la casă, poftind ziua lui Ajun cu adausul: “că-i mai bună a lui Crăciun.” Datina cere ca ”pițărăii”, intrând în casele oamenilor, să scormonească focul din vatră cu bețele pe care le poartă în mâini.
Prin Munții Apuseni, în zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formați în cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc în strigări să colinde pe la case.
Prin unele părți din Oltenia, copiii își fac un steag, alcătuit dintr-o prăjină lungă, în vârful căreia leagă o basma, un ban de argint, câteva fire de busuioc și puțină tămâie, închipuind darurile pe care magii le-au adus la nașterea Mântuitorului.
Noaptea de Ajun este noaptea bucuriei, căci este momentul când se naște Mântuitorul. Acesta este motivul pentru care colindătorii strigă :”sculați, sculați boieri mari!”, “nu-i vremea de dormit / da’-i vremea de-mpodobit”.
În Ajun, fiecare gospodar din sat trebuia să primească ceata colindătorilor. Nicio casă nu trebuia să rămână necolindată, oricât de rea ar fi fost vremea, fiindcă legenda spune că atunci când nu se vor mai auzi colinde pe pământ, vor ieși diavolii și vor pune stăpânire pe lume. Misiunea copiilor nu se termina odată cu colindatul din zilele de Ajun și de Crăciun, căci urmau steaua, sorcova și plugușorul.
