Scrisoarea deschisă a Melaniei Cuc

Domnule Presedinte al României,

Domnilor guvernanți,

Domnilor Parlamentari de la București și Bruxelles …

,, Ce mai vrea și asta?!,, vor spune destui, și nici nu vor citi mesajul până la capăt.

Ș-apoi! Nu se face gaură în cer că a mai murit un Om în floarea vârstei într-un sat uitat de Dumnezeu! Cu toții suntem muritori.

Un consătean de al meu a murit, în noaptea care a trecut, în chinuri inimaginabile, având 8o la sută trupul ars în incendiul care i-a cuprins casa în una din zilele trecute.

Ghinion? Neglijență? Nici nu mai contează atâta timp cât nefericitul eveniment a avut loc, cât mass media a preluat instant informația direct de la autorități, și a transmis-o mai departe ca pe un fapt de senzație. Nu oamenii din presă sunt vinovații. Ei lucrează cu ,, materialul clientului,, și au scos în evidență activitatea pompierilor etc. , care, da, și-au făcut datoria cu excelență. Împreună cu oamenii locului, toate forțele de salvare și-au făcut datoria! Prea târziu pentru victimă însă.

Ceea ce mă determină să scriu această ,,scrisoare,, este starea generală fragilă și mereu pusă în pericol, a unui segment important din populația satelor noastre. De data asta, aici, fac referință la satul meu, Archiud, din județul Bistrița Năsăud. O localitate cu oameni gospodari, care nu cer nimic niciodată, au mândrie nativă și țin comunitatea încă prosperă. Dar, o comunitate a României de azi nu mai deține pârghiile echilibrului familiar, prin care o familie, neamurile, își puteau îngriji singuri bolnavii, bătrânii. Nu voi înșira cauzele nici (toate) efectele schimbării de paradigmă socială din România actuală.

Sunt tot mai multe persoane singure. Cei în putere își caută Eldorado prin lume. Femeile încă în putere, își ajută familia de acasă, îngrijând oamenii bolnavi din țările opulente, cu dare de mână. Părinții, frații și surorile lor se descurcă, pentru că au fost învățați să se descurce, să muncească. Numai la Archiud sunt zeci de oameni singuri, din diferite motive. Fiecare are bolile lui, ale trupului sau ale sufletului. Sunt femei văduve care trăiesc singure în gospodăriile amplasate înafara satului. Se descurcă! Nu se plâng de nimic și viața merge înainte. Ce pot face autoritățiile locale? Mai nimic. Oricât ar dori să ajute, nu au legi, nu au pârghii pentru a interveni cu folos. Totul este ok cât timp acesti oameni mândri și harnici sunt pe picioare, cât bolile nu se ating de ei.

Un astfel de caz a fost și ,,bărbatul de 54 d ani,, ( cum spune presa în limbaj curent) , victima incendiului de la Archiud. Cât a fost sănătos și a muncit nu am auzit de el. Apoi s-a îmbolnăvit. Boală grea, care de câțiva ani îl chinuia. A fost unul dintre cei mai curajoși oameni pe care i-am cunoscut. Lua mașini de ocazie, apoi trenul până la Cluj, posta pe fb fotografii din gară, ca și cum ne-ar fi dat un semn el încă există. Făcea ședința cu citostatice, și se întorcea la Archiud, acasă. În ultima vreme nu-l mai ajutau nici morfina, nici rugăciunile la lumina lumânărilor pe care le aprindea cu credință și evlavie disperată. Stiam cu toții prin ce trecea dar fiecare își avea lupta lui de supraviețuire proprie. Cei apropiați au făcut tot ce ținea de competența și dragostea de familie. Restul e treaba lui Dumnezeu! ar spune unii.

Eu cred că nu este așa.

Țara trebuie să facă în așa fel ca ,pe timp de pace cel puțin, și suntem în vremuri de pace,/ cetățenii ei să trăiască și să moară cu demnitate. Demnitatea este mai importantă decât pâinea în zilele noastre.

Nu voi veni eu cu soluții pentru ameliorarea acestor situații sociale, pentru că nu dețin competentele necesare. Avem instituții de tot felul, de la ONG uri celebre, la Guvern, Parlament, Presedinție.

Ati văzut, ieri, parada militară? Doar cu suma de bani care se investește într-o uniformă militară actuală, am putea angaja la Archiud, persoane care să-i viziteze și să-i ajute pe cei aflați în necaz. Stiu că nu se va face nimic in acest sens. Suntem săraci!!!? Lăsăm totul pe umerii Primăriilor. Primăriile , cel puțin în zona mea geografică, nu au păduri de gestionat, nu au surse de venituri prea mari.

Care este soluție? Să luăm exemplul țărilor precum Germania, Spania, Canada, Olanda etc. Să susținem oficial și cu adevărat dreptul la viață, și să murim cu demnitate când ne vine sorocul.

Nu este posibil așa ceva în România liberă de azi? Atunci, să se voteze legea euthanasiei, dă-mi mie, ca cetățen român, dreptul să mor când simt că nu mai pot avea grijă de mine!

Că, nu este creștinește să-ți iei zilele lăsate de Dumnezeu ? Dar, este creștinește să agonizezi și să mori așa cum a murit ,, bărbatul de 54 de ani din Archiud,, ? Întrebarea mea este retorică. Noțiunea de creștin implică și forurile de decizie în rezolvarea, sau ameliorarea unei situații care vizează, la urma urmei, esența și gena nației noastre. Nu critic pe nimeni aici, nici festivitățile păguboase, doar invit oficialii țării să găsească soluții, dacă nu, să plece!

Pentru asta trebuie să trăiești printre oameni, să cobori din turnul de filedș al Puterii și să îi cunoști pe cetățenii tăi și în haine de lucru, nu doar la sărbătoare.

Iertare, dacă cu tristețea mea de azi, v-am stricat ajunul Sărbătorilor!

Melania Cuc, Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști, Cetățean de Onoare al comnunei Teaca, și fiică a României. PS. Nu pentru mine personal scriu, din fericire eu am pasaport cu viză la zi pentru Canada, mai am opțiuni. Scriu pentru a semnala un fapt ignorat de mult timp.