Conexiunea dintre suflete devine cel mai bun leac al tuturor timpurilor, poate singura care a vindecat poveşti nerostite de mii de ani. Este dragostea pentru oameni, medicamentul zilelor noastre? Cine ne vindecă de inimi sfâşiate, chinuite de tăcere şi aruncate în vanul acesteia ? Ei bine, cei ce rostesc poveştile devin adevăraţii eroi, fără poveşti, destinele nu ar exista. Licenţiată în comunicare şi cu master în Ştiinţe Penale şi Criminalistică, Ionela Mâti Pahone ne povesteşte cu drag despre toate etapele carierei sale de jurnalist, despre nopţile nedormite petrecute în redacţii, despre experienţele grele din tot acest drum, dar şi despre bucuriile aduse. Cumva, în pandemie, Ionela a reuşit să facă din pasiunea ei, propria platformă de reportaje şi discuţii cu oameni deosebiţi: „Ascultându-ne, devenim mai uniți și mai puternici și uite așa realizăm că ”povestea ne unește”. Astăzi, Ionela nu va asculta, ci ne va vorbi despre tot drumul ei, despre bucuria de a scrie şi a prezenta poveştiile oamenilor ca fiind unice, într-un interviu de excepţie cu un om de excepţie.
Interviu realizat de Gabriela Speriuș
1. Povestește-ne puțin despre tine. Cine este Ionela?
În primul rând, Ionela este soție și mamă ”la pătrat” o familistă convinsă. Toți ai mei, cei dragi, sunt sufletul și energia mea. Îmi place să fiu și sunt înconjurată de oameni minunați, îmi place să interacționez, să ascult, să vorbesc, nu întâmplător am ales să studiez comunicarea, în speță jurnalismul. Iubesc mult copiii, drept urmare am studiat puțin și pedagogia, finalizând, nu demult un curs postuniversitar de formare psihopedagogică. Cu atât mai mult cu cât, ca și părinți, perioada pe care o traversăm ne pune în diverse situații provocatoare și, din prisma aceasta, este necesar ca în permanență să ”ne actualizăm”, lumea este în continuă schimbare și, din păcate, pe repede înainte.
Pe parte profesională, consider că sunt o norocoasă fiindcă am reușit să profesez ceea ce am studiat, undeva la aproape 10 ani, presa scrisă și audio. Însă, radio-ul este zona care m-a cucerit iremediabil, ”un microb” de care nu mai pot scăpa. Mă mândresc că am făcut parte din cele mai bine cotate redacții din Bistrița-Năsăud, am colaborat cu diferite structuri media cunoscute la nivel regional, național chiar și internațional. Ca în viața oricărei femei, maternitatea schimbă prioritățile, dar povestea merge mai departe. Cum destinul îți arată uneori că el face regulile, mi-a fost dat să încerc și altceva. Am răspuns cu entuziasm și altor provocări profesionale, o perioadă am fost consilier parlamentar, câțiva ani am activat într-o cunoscută multinațională pe parte de Resurse Umane și Logistică, iar ultima provocare a fost cea de director de cancelarie și purtător de cuvânt la Prefectura Județului Bistrița-Năsăud. Și în toate domeniile, indiferent de task-uri, am continuat să interacționez cu oamenii, să descopăr povești noi.
Printre altele iubesc sportul, în speță handbalul. Am practicat o perioadă în urmă cu ceva ani și, de o bună vreme, câțiva amici de toate vârstele, băieți și fete, ne vedem în fiecare miercuri la sală, unde ne mai ”zbatem”, după posibilități, să batem mingea cum o făceam odată.
2. Care sunt frâiele care te țin legată de Bistrița?
În primul rând familia, părinții noștri, și tot ceea ce am construit până acum. Mărturisesc că am avut momente când aș fi plecat în altă țară. În America și Canada, de exemplu, avem rude. Ba mai mult, când mă pregăteam să revin în câmpul muncii după concediul de maternitate cu primul copil, am avut ocazia de a ne muta taman în Australia. Soțului meu i s-a oferit un post în inginerie, casă, mașină, un pachet generos care ne putea susține pe toți 3 pe atunci, însă eu tocmai am răspuns afirmativ companiei cu care eram în negocieri de câteva luni, începusem deja o poveste frumoasă ca și recrutor. Și, sincer, nu am avut curaj! Ne era bine amândurora din punct de vedere profesional, am cântărit și am zis că tot mai bine îi în țara ta, decât străin în a altora. Ne-am bazat și pe faptul că avem o mulțime de prieteni care au plecat, au prins potul cel mare, dar au revenit sau care sunt încă acolo, dar sufletul le e aici. Acum că avem doi copii, Bistrița, deși un oraș fără prea multe perspective pentru tineri ce-i drept, ne oferă un cadru bun pentru a ne crește pruncii în siguranță. Avem școli bune, posibilități de a avea diverse activități extracurriculare și de a ne conecta cu natura. Bistrița ne oferă tot ce avem nevoie acum!
3. De ce ai ales presa după un master în Științe Penale și Criminalistică? ( știm că ești licențiată în Comunicare)
Masterul l-am făcut în paralel cu jobul, deja scriam la ”cel mai știut” ziar din județ pe vremea aceea. A fost o perioadă extrem de aglomerată, dar am reușit să mă descopăr mai bine. Cochetam cu ideea de a activa în poliție, am și câteva încercări la activ. Îmi plăcea ideea de criminalistică, făcusem și un reportaj cu echipa din cadrul Inspectoratului Județean la un moment dat, mă fascinau misterul, detaliile care trebuiau puse cap la cap pentru a rezolva un dosar. Era activată dorința de a parcurge orice pistă pentru a găsi probe judiciare (cercetări la fața locului, examinarea probelor, constatări specifice, discuții cu martori, expertize) pentru a rezolva puzzle-ul, povestea. Ca și în jurnalism, de altfel. Însă totul a fost minunat până la partea practică, când profesorul de Criminalistică ne-a arătat live cum stau lucrurile. Totuși, nu oricine este făcut pentru această meserie, mă înclin în fața celor care zi de zi fac tot posibilul pentru a rezolva dosarele de crimă, omor și alte fapte antisociale.
4.Site-ul “ Povestea ne unește”. Care au fost bazele acestei idei?
”Povestea ne unește” a germinat încă din perioadă pandemică. Eram la începutul colaborării cu un post privat de radio și realizam emisiuni despre oameni deosebiți, care se remarcau prin diferite fapte desosebite, despre anumite locuri care promiteau sau care trebuiau descoperite. Virusul blestemat ne-a afectat destul de urât și pe noi, soțul era internat confirmat pozitiv, unul dintre copii era la mama, iar eu blocată în casă cu cel mic și atunci am descoperit munca remote. Cu resursele ce le aveam la îndemână, laptop și telefon, am reușit să le fac pe toate: documentare, înregistrare voce, editare și montaj. Aveam idei, aveam unelte și vocea chiar la mine acasă. Deci aveam totul la îndemână și aici s-a (re)aprins scânteia. Mai mult de atât, am găsit în cufărul cu amintiri un CD cu câteva zeci de reportaje audio realizate de mine la primul post de radio la care am activat începând cu 2007, rând pe rând acum le urc pe www.povesteaneuneste.ro. Sunt materiale vechi, dar extrem de dragi și care au trezit emoții frumoase reascultându-le atât mie, cât și celor intervievați. De când mă știu mi-a plăcut să interacționez, să descopăr ce se ascunde în spatele a ceea ce se vede la un om. Dacă mă gândesc mai bine, activând în presă, reportajele și portretele mă atrăgeau mai mult decât oricare alt gen jurnalistic, îți oferă cumva mai multă libertate de a transmite detalii. Am colaborat cu câteva ziare numai pe topicul acesta (”www.bistrita24.ro”, ”Reporter special”, ”Adevărul de Seară”). La radio, deși eram în redacția de știri, am făcut ce am făcut și m-am apucat de reportaje, de data aceasta transmițând și emoție, atât din partea celui care prezintă, dar mai ales din partea celui care este subiect. Și de-am vrut să mă rup de presă, interesul de a descoperi povestea din spate a rămas, reușind să aduc în prim-plan, în câteva ediții tipărite, povești grozave din rândul celor din industria automotive și pe vremea când eram corporatistă. De-a lungul periplului meu profesional, zi de zi făceam cunoștință cu o mulțime de povești. Și e clar, povestea oricui trezește emoții. Emoțiile suntem noi, iar noi avem nevoie unii de alții. Trebuie doar să ne descoperim prin conectare și cooperare. Ascultându-ne, devenim mai uniți și mai puternici și uite așa realizăm că ”povestea ne unește”. Așa am ales și numele platformei unde se găsesc povești de viață, povești de succes, povești care inspiră, în format audio. E ceva pentru sufletul meu și a celor câtorva sute de urmăritori, deocamdată.
5. Care este cea mai frumoasă parte când prezinți poveștile oamenilor?
Când le fac propunerea, majoritatea subiecților mei se repoziționează cumva. Le surâde ideea de a fi intervievați, dar când aud că discuția se înregistrează, că voi folosi și vocea lor, cred că trebuie să fie mai serioși, mai sobri. Ei, eu îmi doresc ca ei să se simtă în largul lor, să ducem o relaxantă discuție ca la un ceai sau o cafea, fără grija că vai, ”nu am fost prea structurat, dacă am zis ceva prost”. ”Mi s-a părut uneori haotic și banal ce am spus, dar tu ai redat povestea de la capăt la capăt atât de frumos, dându-i sens”, mi-a scris unul dintre interlocutorii mei dragi. Pănă la urmă, reușesc ceea ce îmi propun de fiecare dată. Duceam discuția, de multe ori mai bine de o oră-două, pentru că interlocutorul meu se simte confortabil să vorbească despre sine, despre proiectele sale, despre viața sa, despre urcușuri și coborâșuri. E o plăcere să faci uneori retrospecții cu voce tare, așa îți dai seama câtă valoare aduci celor din jur. Asta simt eu de la subiecții mei, ei își dau seama de valoarea lor, retrăiesc experiențele de odinioară și sunt recunoscători pentru asta, se simt mai puternici, mai înțelepți. Iar când vine momentul în care eu pregătesc prezentarea poveștii, de fiecare dată e o plăcere să reascult, să mixez fragmentele, să le așez cumva, să le dau o formă, apoi să transmit mai departe. Să duc povestea și emoția mai departe.
6. Care este imaginea oamenilor în online vs. viața reală?
Realitatea diferă clar. În general, în mediul online mulți pozează în ceea ce și-ar dori să fie, vorbesc despre ceea ce și-ar dori să aibă, dar, cu siguranță sunt și multe persoane a căror imagine virtuală este o sursă inspirativă pentru cei din viața reală. Oricum, mulți duc o viață paralelă, fiindcă online-ul i-a acaparat cu totul, dar asta e altă poveste. În special, invitații mei, după cum spuneam, au povești emoționante, de succes și care inspiră cu care ei nu se laudă, nu fac tam-tam din asta. Ei tac, fac și își duc viața mai departe! Iar dacă este o figură publică, mai rar găsești materiale despre latura personală, despre pasiuni sau cine știe ce alte veleități. Eu caut să descopăr și să duc povestea mai departe, aduc în față cât pot puterea exemplului. Fiecare este un exemplu pentru fiecare, trebuie doar să fie descoperit și rescunoscut. De exemplu, un șef foarte sobru și neprietenos pe care subalternii îl evitau cât puteau a fost privit cu alți ochi după ce am reușit să-i câștig încrederea și am publicat povestea lui remarcabilă. În afara serviciului, era un om exuberant, optimist, dar mergea pe principiul că la serviciu pentru a-ți păstra autoritatea trebuie să fii distant și dur. Ei, acel om s-a redescoperit povestind despre sine, iar relația cu subalternii s-a îmbunătățit substanțial. Și sunt multe alte asemenea exemple.
7. Pe baza căror povești îți alegi invitații?
Nu am un anume principiu după care să mă ghidez. Sunt ca și scriitorii, iese când am inspirație pur și simplu. Am o listă lungă cu nume din care mi-am propus să le aleg random, dar de cele mai multe ori îmi aleg un invitat din instinct. De exemplu, subiectul uneia dintre poveștile recente l-am abordat în momentul în care l-am cunoscut, într-o discuție cu mămicile la Palatul Copiilor. Un străin a acceptat să-i vorbească unei străine, înregistrat, despre toată viața sa începând de copil până la zi. E ceva aparte și e, clar, și chimie.
8. Unde vezi proiectul tău peste 10 ani?
Proiectul ”Povestea ne unește” a început mai timid, să spun așa, fără expectanțe prea mari, de ordin financiar de exemplu. A început ca un proiect de suflet, care își propune să aducă laolaltă povești grozave care să fie duse mai departe. Odată cu demararea lui, eu aveam un loc de muncă ce nu îmi permitea să mă implic cu recurență în dezvoltarea sa. A fost o perioadă când nu am reușit să ”construiesc” mai nimic, fiind preocupată cu alte proiecte, plăteam doar domeniul virtual, însă feedback-urile și mulțumirea din partea celor cu care am avut și am de-a face mă fac să vreau să continui și să îmi doresc mai mult. Așadar, cu perseverență și dăruire, acest proiect va ajunge la un alt nivel, atenția fiindu-mi acum spre dezvoltarea lui.
9. În ce proiecte de presă ai fost implicată?
Sunt mai multe proiecte frumoase de care îmi aduc aminte cu plăcere. Majoritatea le-am trăit pe vremea când eram activă la ”Mesagerul de Bistrița-Năsăud” și ”Radio Transilvania”, multe cu public țintă copiii și tinerii. Unul dintre proiectele de suflet în care am fost implicată a fost cel derulat în multinaționala în care am activat. A fost un proiect intern ambițios. Am fost coordonator comunicare internă și am coordonat realizarea unor ediții tipărite a revistei/ziarului intern al companiei respective. Câteva ediții ale revistei au fost publicate și în limba engleză, fiind distribuite angajaților din toată lumea. Acolo se află un sâmbure din ”povestea ne unește”. Acel proiect fără dar și poate este dovada clară că poveștile unesc oamenii. Cel mai recent proiect este o colaborare cu Radioul Românilor din Marea Britanie, Radio Punct, proiect realizat cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.
10. Care este feedback-ul oamenilor pentru “ Povestea ne unește”?
Pomeneam la un moment dat că, după relaxarea cu care purtăm discuțiile la interviu, interlocutorii simt că ceea ce spun nu e structurat, e haotic, fără legătură, iar când ascult produsul finit își dau seama că e altfel decât și-ar fi imaginat. Din interacțiunile pe care le-am avut până acum, feedback-ul este unul cât se poate de motivant. Acest gen de povești au un impact pozitiv asupra multor persoane. Deși, am mai primit sugestii să realizez podcast-uri că e mai facil, îmi doresc să continui pe această nișă, sunt mulți oameni care ascultă. Trebuie doar să ajung la ei și ei la mine. În fața camerei oamenii nu se deschid atât de mult. Sunt mai atenți la ce spun, la gesturile pe care le fac. Aparatul mic care înregistrează poate fi ignorat, pe când camera nu prea o poți ignora, ea înregistrează tot, nu doar vocea. Cei care îmi cunosc proiectul ascultă cu plăcere poveștile postate acolo, se regăsesc în anumite experiențe, se simt motivați, își recaptă elanul de a merge mai departe și își dau seama că povestea ne aduce mai aproape, iar subiecții simt că sunt apreciați, eu nu fac altceva decât să le reconfirm valoarea. Și asta de când am început povestea cu acest tip de materiale. Să vă dau un exemplu. Am realizat un reportaj audio cu un tănăr de mare perspectivă din rândul instrumentiștilor de folclor, iar după câțiva ani când am deschis cutia amintirilor i l-am retrimis să-și amintească ce gândea tânărul talentat odinioară. Ulterior, mi-a mărturisit că a fost încercat de o perioadă mai delicată și reascultându-se și-a dat seama cât de departe a ajuns și că tot ce îmi spunea la momentul interviului că își dorește să facă a realizat, materialul acela ajutându-l foarte mult să depășească momentul de declin. Astăzi este unul dintre cei mai apreciați și căutați instrumentiști de la noi. ”M-ați (păcălit) în mod plăcut, eu am crezut că vreți să aflați câte ceva despre mine, ca pe urmă să realizăm un interviu, dacă mă străduiam, știind că o să mă asculte atâta lume nu ieșea așa fain, îl reascult din când în când cu drag, vă mulțumesc tare mult!” (Z.I) sau ”Când vrei sa îți aduci aminte că se poate, când știi ca viața este despre mai mult decât ceea ce vezi în jurul tau și cauți un exemplu de urmat, asculta poveștile Ionelei. Ionela, care ea însăși își urmează un vis prea mult ascuns sub preș. Povestea ne unește și ne crește Ione! Mulțumim că ne arăți o lume mai buna!” (I.P) sunt câteva dintre mesajele pe care le-am primit pe pagina www.povesteaneuneste.ro. Și atunci, cum să nu duc povestea mai departe?!
11. De care începuturi din această meserie îți amintești astăzi cu drag? ( sau întrebarea oglindă, așa cum îi spun eu, ce i-ai spune Ionelei de la 18-19 ani despre acest drum și această carieră?).Nu am cum să uit primul meu loc de muncă, ”Mesagerul de Bistrița-Năsăud”, era cel mai titrat ziar din acea vreme cu o echipă numeroasă divizată pe domenii de activitate (eu eram pe social-economic), cu ședințe de redacție în fiecare dimineață, propuneri de subiecte, dezbateri, documentare pe teren, editare, corectare, apostrofări și discuții pe text, transportul foilor scrise la tipografie de două ori pe zi, emoții a doua zi când îți citeai textele, stres când cineva suna supărat că vrea drept la replică și multe alte grozăvii. Apoi, după aproape 2 ani am urcat doar două etaje la Radio Transilvania unde am trăit cea mai intensă perioadă ca ziarist. Am fost și redactor și reporter și crainic de știri, acolo am făcut transmisiuni live, acolo am trimis în eter primele mele reportaje de suflet. Totodată, am colaborat și cu RFI (Radio France International), cu încă două radio-uri din oraș și, în paralel, scriam prin ziare locale și naționale. Aveam energie și putere să mă implic în mult proiecte. Mă mândresc și cu o propunere la Premiile Anuale ale Municipiului Bistrița, de unde pe secțiunea presă audio-video am venit cu un premiu grozav, colegii îi ziceau Pulitzer.
Ionelei de demult i-aș spune tare și răspicat ce i-aș spune oricărui tânăr: ”Ai încredere în tine, bucură-te de fiecare moment și du-te după visul tău!”.
