Răzvan Alexe este o persoană pasionată de artă: face muzică rap, joacă teatru, în filme şi în scurtmetraje. Show a la Krem sau Adi din serialul „Adela” face faţă cu brio acestor provocări în care exprimarea artistică îl cheamă la orice pas. Răzvan a fost câştigător al „Battle Off Da Dome” în 2008, a primit premiul pentru cel mai bun actor la I.D. Fest Bacău în 2006, finalist „Românii au talent” 2012 şi a jucat în filme precum: Mihai Eminescu – Straight outta Ipotești (scurt-metraj), regia Sector 7, 2019, Iubitul din liceu – Un prinț și jumătate, regia Ana Lungu, 2018, Sorin – Treaba lor (scurtmetraj), regia Vlad Ghinea, 2017, Răzvan – LOVE (scurtmetraj), regia Franz Galo, 2016, Fane – Exit (scurtmetraj), regia Hadrian Gavriluțiu, 2011.
Între teatru, TV şi muzică, cine este Răzvan când nu este în lumina reflectoarelor?
Răzvan când nu e în lumina reflectoarelor e un om destul de simplu, cu tot felul de calităţi, defecte, întrebări care-l macină, cu căutări interioare şi nu numai. Ca să zic aşa, Răzvan când nu e în lumina reflectoarelor caută să fie înapoi pe scenă cât mai mult. Fiecare om are o doză de fi special în felul lui. Capăt superputeri atunci când sunt pe scenă, fie teatru, fie muzică, de TV sau film.
Adolescenţa de la Bacău şi pasiunea pentru actorie. Ce oameni te-au infleunţat să mergi pe drumul pe care mergi astăzi?
Au fost mulţi oameni atât în zona de muzică şi rap, cât şi din actorie. În liceu, am înfiinţat o trupă de rap „Epitaph” şi am intrat într-o trupă de teatru „ACT”, cumva cu ambele fie aveam concerte locale, fie organizam concerte cu oamenii din aceeaşi zonă. Participam la festivaluri de teatru unde întâlneam actori sau studenţi la actorie care ţineau workshop-uri cu noi tinerii, întâlnind foarte mulţi oameni din domeniu îmi dădeam seama un pic mai bine ce înseamnă meseria asta. Printre primele nume care îmi vin în minte ale oamenilor cu care am lucrat şi care mi-au rămas întipărite în minte ca fiind repere: Horia Suru, Alina Mihai, Florin Cobzaru. Pe partea de muzică: Roby (Dilimanjaro) şi Omu Gnom. Nu aş vrea să omit pe cineva, au fost foarte mulţi şi sigur involuntar m-au format. Cecilia Moldovan, profesoara mea de engleză din generală a văzut că sunt puţin energic şi cu dorinţa de a face oamenii să se simtă bine și mă distribuia în toate spectacolele, o persoană extrem de dragă mie, de curând am lucrat împreună la un proiect actoricesc şi a fost emoţionant să lucrez cu doamna profesoară, să revin să joc ca actor profesionist şi a fost o confirmare a tot ceea ce a făcut pentru mine, un fel de: „Da, aţi avut dreptate!”
Trupa „Epitaph” a fost înființată după o întâlnire în curtea liceului, fiind în clasa a IX a cu colegul meu de trupă Cristi Fînaru (Japonezu’) a fost o chimie prin prisma a tot ce ascultam, îmbrăcam haine largi, ne împrumutam casete şi tot aşa. După o lună, cântam la balul bobocilor şi eram noua trupă locală.
Anii studenţiei. Ce a însemnat pentru tine timpul petrecut la UNATC? Cum te-au macar marile figuri din actorie?
Domnul Florin Zamfirescu a fost profesorul de an al generaţiei mele, 2008-2011. Cred că am avut noroc de o generaţie extraordinar de talentată şi cu o dorinţă mare de a reuşi. Au fost nişte ani în care profesorii au fost acolo trup şi suflet pentru noi. Îi am aproape de sufletul meu, au pus acele baze corespunzătoare pentru un actor profesionist. Eu ştiu că sunt norocos pentru că am trecut prin nişte perioade în care eram agitat poate nu îmi convenea sistemul sau altceva, a trecut nişte timp, a fost nevoie să mă dau cu capul de pereţi că să înţeleg. Eu eram mai rebel, dar profesorii mă înţelegeau şi au avut mare răbdare cu mine. Au fost nişte ani frumoşi care s-au coagulat prin învăţat, am petrecut foarte mult timp furând meserie, fie prin sesiuni de lectură, fie prin petrecerile din cămin unde eram toţi colegii și cântam, făceam freestyle, era multă exprimare artistică.
Am mai făcut eu cântece de genul „UNATC” în care satirizam una şi alta, este amuzant că încă se ascultă piesa pe la petreceri şi prin facultate, mai primesc filmări cu cei care o cântă. O doamnă profesoară cu care m-am întâlnit de curând mi-a povestit că pentru proba de canto la admitere, cineva a avenit cu piesa „UNATC”.
OBS.: Cred că a fost un moment important când ai scos piesa, într-un fel aratai lumii cum este din interior spre exterior. Aratai ceva, oricum şi atunci se vedea că eşti talentat şi îţi place să faci chestia asta, dacă uneori ne va revoltăm, nu înseamnă că nu ne place, ci doar că suntem rebeli şi avem o voce care trebuie auzită.
Sigur că da, dacă nu ne place şi nu ne pasă, poate nu ne revoltăm. Piesa a venit într-un moment în care am simţit să spun nişte lucruri, am înregistrat-o şi încă dăinuie în timp. Încă iubesc facultatea aia şi a fost o perioadă extraordinară pentru evoluţia mea umană şi artistică.
A existat un moment în care vocea ta a fost marcată de o dublă prezenţă, în serialul „Adela” pe Antena 1 şi în piesa de teatru „Nepotul meu Veniamin”. Cum s-a simţit această împlinire?
Cu siguranţă a fost o împlinire. Propunerile pentru teatru şi serial au venit pe fondul pandemic, însă pentru mine s-au aşezat cumva astrele. Mi-am şi făcut norocul, am tras mult timp şi poate Universul a zis „să culegem roadele”. Serialul „Adela” este primul serial de o aşa mare anvergură, la care particip. Este o onoare să joc în „Nepotul meu Veniamin” cu doamna Maia Morgenstern, doamna Emilia Popescu, mi se pare că este visul oricărui actor. Este al doilea spectacol în care joc, după “Arta la domiciliu”, în calitate de actor angajat la Teatrul de Comedie. Indiferent de piedici şi de momentele în care sunt mai tăcut, încerc să mă detaşez şi să spun: „uite, s-au întâmplat şi lucruri la care nu visai”. E important să simţi că ai o apartenență undeva. În serial la fel, sunt bucuros de întâlnirile cu toţi actorii mari, aici referindu-mă şi la tinerii mei colegi, nu e vorba doar de nume consacrate, ci şi despre colegii mai tineri care sunt extraordinari de talentaţi care mă motivează să devin mai bun. Experimentez mult ce înseamnă actoria de film, pe acest tărâm.
Cum crezi că ar trebui să fie făcută muzica rap, de fapt? Ai menţionat într-un interviu: „ fără licenţă poetică şi accente puse diferit atât pe cuvinte, cât şi pe ceea ce vor să transmită. De unde crezi că vine discrepanţa între ceea ce a fost şi este?
Hmm, probabil a fost tot un moment, dar nu e doar în rap, ci în muzica universală românească. E o chestie personală şi de gust, dacă vrei să spunem aşa. Sunt destul de tranşant cu nişte lucruri. Fiecare e liber să folosească orice tip de licenţă poetică vrea şi să îşi facă muzica în felul în care îşi doreşte. Când am ajuns în Bucureşti, am participat la un campionat foarte mare de battle, pe care l-am câştigat, unde de asemenea eram foarte tranşant. A trecut timpul şi am realizat că fiecare îşi face treaba cum vrea.
Căror dezamăgiri le eşti astăzi recunoscător?
Au fost momente când nu îmi mergea bine nici pe plan profesional, nici personal. Poate nu reuşeam să mă angajez, rămâneam printre ultimii şi nu reuşeam să iau castinguri. Au fost fel de fel de momente când pur şi simplu nu se legau lucruri şi le-am luat ca pe eşecuri. Pe plan muzical, la fel, vreo 2 ani după „Românii au talent”, mergeam la case de discuri, încercam să gasesc soluţii să duc totul la alt nivel. Au fost nişte ani în care încercam să îmi caut sensul. Îmi reveneam şi lucrurile prindeau contur. E ciudat să te vezi într-un moment destul de sus, expus ca după să îţi dai seama că aici se trage linie până la următorul moment. Deci, ca să îţi răspund la întrebare le sunt recunoscător dezamăgirilor din anii de după ce am scos cu Smokey albumul „Aici sau la pachet”. Aveam nevoie să fiu pe scenă, să cânt, iar acea perioadă fost o întâlnire cu deznădejdea. Însă, m-a făcut să gândesc la rece, la nişte lucruri. Ca să îţi răspund mai pe larg, în 2015 mi-am scris disertaţia, am terminat şi mi-am luat diploma. Când m-am întors în Bacău am primit un rol într-un spectacol de la Teatrul Bacovia. Anca Sigartău era manager pe vremea aceea şi am dat un casting. Ceva s-a legat. În vara aceea m-am pregătit şi pentru Gala HOP care este o rampă de lansare pentru tinerii creatori din România. Am întâlnit regizori, în speţă Iris Spiridon cu care am lucrat câteva spectacole. A avut încredere în mine şi m-a distribuit în alte proiecte. Până nu am conştientizat eu ce era de făcut, nu aş fi putut să mă ridic. Oftează: „WOW, CE ÎNTOARECERE ÎN TIMP!”
Nu o sa te intreb cum ţi se potriveşte personajul Adi, pentru că oricărui personaj i-ai fi dat viaţă într-un mod excepţional. Cum este viaţa din culise şi cum ai ajuns să joci aici?
Pai când s-a dat anunţul pentru un nou serial TV, eu clar voiam să încerc experienţa de film. La început, s-a dat casting doar pentru personajele principale, care erau oricum foarte puţine la perioada aceea. La ultima întâlnire cu echipa, nu ştiau sigur dacă mă potrivesc 100% cu personajul. Însă, peste câteva zile am dat probă pentru Adi, surpriza a fost că în aceste zile îmi doream să am un personaj în care să pot să scot tot la iveală din mine. Să arăt tot Bacăul din mine, într-un fel. Când am primit textul, mi-au surâs toate astrele. Mi-am dorit mult acest personaj şi ne-am potrivit foarte bine. De cele mai multe ori m-am întors în trecut, la Bacău, la spatele blocului, la golăneală. Mă simt norocos cu acest personaj. Ne-am coagulat foarte bine, precum o mică familie, sunt deja 2 ani de când lucrăm. Echipa artistică, echipa tehnică, toti ştiu ce au de făcut.
Relaţia cu Smokey şi ce amintiri vă leagă?
Wow.. aş scrie o carte despre experienţele cu Smokey. Ne-am cunoscut prin Omu Gnom când voiam amândoi să facem un concert în Bucureşti şi el ne-a îndrumat să-l facem împreună. După „Românii au talent”, am început colaborarea cu Daniel Lupu, impresarul nostru de la vremea aceea. În 2012, am început concerte pe vară, apoi am luat balurile de boboci, plecam în turnee, aşa cum ne place să le numim. De curând am scos al doilea album, „ Stare de Alertă”. Smokey încă e acolo ca şi prieten, coleg..ne leagă multe amintiri plăcute şi neplăcute.
La un moment dat, pentru un concert dintr-un club din Alba Iulia, patronul nu a fost de acord sa ne plătească onorariul fix, ci sa fim plătiți din bilete. Am făcut cum a vrut. Acolo, fiind şi în ultima zi de BAC, au venit 300 şi ceva de oameni. Încasările au fost cu mult peste onorariul pe care îl doream. Ne-am dat seama că e bine.
Ce poveste are în spate albumul „Stare de Alerta” şi ce principii îţi poartă?
A pornit ca o idee de material scurt. Subsemnatu (care este și producătorul materialului) ne-a sfătuit să mai conturăm un album. Însă, pandemia a schimbat puţin datele problemei. Am înregistrat ori fiecare la el acasă, ori prin diferite alte studiouri, pentru a putea termina albumul, iar pe măsură ce lucram, am hotărât să ducem totul într-o zonă mai serioasă. Ca principii, noi am vorbit despre tot ce ne reprezintă și despre contextul social al vremurilor. Albumul se deschide cu noţiunea de citi şi de a fi informat, sa nu fi cu ochelari de cal şi să vezi doar o părere. Albumul loveşte cu piese mai dure sau mai serioase, după care migrează într-o zonă mai relaxată, să fie câte puțin din toate. Evidenţiază felul în care am crescut ca artişti.
