Poraimos – Holocaustul romilor – este comemorat în fiecare an pe 2 august. În perioada celui de-al doilea război mondial, Germania Nazistă și aliații ei, printre care și România, au provocat un genocid în care au pierit, potrivit Muzeului Holocaustului de la Washington, între 250 și 500 de mii de romi.
Astăzi, la Centrul Județean pentru Cultură, gazda Alexandru Pugna a avut invitați de seamă la un eveniment sub a cărui nume se ascund decenii de suferință- Porajmos – Holocaustul romilor.
Nu au lipsit lideri ai Partidei Romilor în frunte cu Romulus Pop, cel care a vorbit despre drama prin care a trecut în urmă cu peste 80 de ani etnia din care face parte.
Au vorbit, de asemenea, subprefectul Ioan Zăgrean, vicepreședintele Camelia Tabără și, evident, Cleopatra Lorințiu, diplomat, scriitor și journalist la TVR.
Ioan Zăgrean, subprefect: Indiferent de etnie, oamenii trebuie lăsați să trăiască. De Ziua Memorială a Holocaustului Romilor ne aducem aminte de Poraimos (ucidere în masă), când în noaptea de 2 august 1944, în lagărul de concentrare de la Auschwitz II-Birkenau, cei 2.897 de membri de etnie romă rămași în viață – femei, bătrâni și copii au fost exterminați în camerele de gazare. În memoria lor și pentru a realiza atrocitățile pe care nu avem voie să le lăsăm să se mai petreacă, am participat la Conferința „PORAIMOS – Genocidul Rromilor” susținută de Cleopatra Lorințiu (scriitor/diplomat/ realizator TV). Etnia romă reprezintă o comunitate importantă care trebuie integrată nu discriminată. Transmit gânduri bune, tuturor cetățenilor romi din județul nostru și de pretutindeni.
VIDEO AICI: http://https://fb.watch/eESCK5BJb9/
Un Genocid European, 1939–1945
Antițiganismul și politicile îndreptate împotriva “țiganilor” nu erau prezente doar în Germania. În anii 1920 și 1930, cooperarea internațională a poliției, în cadrul noii organizații Interpol cu sediul la Viena, aborda adeseori chestiunea “criminalității țiganilor”, percepută ca o problemă națională și transfrontalieră, mai ales după ce Germania nazistă a preluat controlul asupra Interpolului ca urmare a anexării Austriei în 1938.
Prin întâlnirile din cadrul Interpol, poliția din Europa a putut să compare atitudinile locale, observând că există o viziune comună asupra “țiganilor”, priviți ca o amenințare gravă la adresa legii și ordinii, care trebuia să fie atent urmărită și pedepsită rapid. Ca dovadă a acestei credințe, în momentul în care Franța a declarat război Germaniei ca urmare a invaziei Poloniei în 1939, una dintre primele acțiuni luate de autoritățile franceze a fost aceea de a închide în lagăr toți “țiganii” din zonele din apropierea graniței germane, sub bănuiala că ar putea acționa ca spioni în favoarea germanilor, amintind astfel de un stereotip antițigănesc vechi de secole.
Când Germania cucerea o țară, legea internațională menționa faptul că ocupanții trebuie să permită funcționarea normală a instituțiilor societății, poliția fiind o astfel de instituție, importantă din punct de vedere social. În multe cazuri, poliția, sub impulsul patriotismului, și-a folosit poziția pentru a rezista introducerii unor schimbări radicale în societate, inspirate de ideologia nazistă. Atunci când naziștii aveau nevoie de ajutor local pentru adunarea și uciderea evreilor, primii colaboratori care se ofereau voluntar erau, adesea, activiști fasciști radicalizați sau oportuniști, și nu polițiști de carieră. Cu toate acestea, când a fost vorba de a acționa împotriva amenințării aduse de “plaga țigănească”, poliția locală și noii lor șefi germani din cadrul Poliței de Ordine aveau același punct de vedere.
Introducerea măsurilor antițigănești în țările ocupate a fost inconsecventă, chiar variind în diferite părți ale aceleiași țări. Imediat după invazie, un număr de romi deveneau, uneori, victimele echipelor de ucidere în masă Einsatzgruppen, alături de evrei, comuniști și alții. Acest lucru s-a întâmplat, de exemplu, în Polonia, în Statele Baltice, în Ucraina și în alte părți din Europa de Est, dar nu și în Norvegia, Danemarca, Franța sau în alte state din Europa Occidentală.
În unele țări, condițiile locale au dus la decizii neobișnuite: în Lodz, spre exemplu, în 1940, “țiganii” au fost închiși în ghetoul evreiesc. La sfârșitul anului 1941, comandantul navei germane a ordonat ca toți “țiganii” să fie luați din orașul de coastă Liepāja și împușcați, deoarece îi considera o amenințare la adresa siguranței. Singurul supraviețuitor a fost o femeie romă, care a fost sterilizată forțat, un caz care a fost apoi adus ca dovadă în procesele pentru crime de război de la Nuremberg, care au avut loc după încheierea războiului. Acțiunea din orașul Liepāja, supravegheată de poliția germană, s-a putut petrece atât de rapid și amănunțit, doar datorită faptului că poliția locală letonă avea deja liste detaliate cu întreaga populație romă, incluzând chiar și copiii.
În partea Europei de Est controlată de germani, principalul val de ucideri în masă a romilor a avut loc în 1942, după ce majoritatea populației evreiești a fost deja ucisă de Einsatzgruppen și de Poliția de Securitate. În cazul ăsta, forțele poliției locale aveau mai mult spațiu de manevră în a decide cum să interpreteze și să pună în aplicare instrucțiunile venite de la autoritățile germane. Lanțul de comandă între Poliția de Ordine Germană, care promova măsurile antițigănești și șefii poliției locale a fost mai slab, comparativ cu modul în care Poliția de Securitate a supravegheat acțiunile antievreiești.
În același timp, unii șefi ai poliție locale au văzut în starea de război o ocazie de a scăpa, odată pentru totdeauna, de “problema țiganilor”. Prin urmare, multe dintre deciziile legate de care romi să fie arestați, care să fie uciși, care să fie trimiși în lagărele de concentrare și care să fie lăsați în pace erau, mai degrabă, o alegere a șefului poliției locale, mai mult decât a unui oficial german de rang înalt.
Ca rezultat, soarta romilor putea varia foarte mult de la un district al poliției la altul, chiar și în aceeași țară, depinzând de prejudecățile șefului local de poliție, a prefectului sau primarului. În unele cazuri, primarii, polițiștii sau clerul și-au folosit autoritatea pentru a preveni asasinarea și persecuția romilor.
În întreaga Europă, din 1942 până în 1944, forțele de poliție locale au arestat tot mai mulți “țigani” și i-au trimis în închisori sau lagăre de muncă. Deja, în 1942, un număr mare de romi polonezi au fost transportați la Treblinka, unde au fost uciși prin gazare. În același an, Himmler a ordonat deportarea “țiganilor” în lagărul din Auschwitz.
În februarie 1943, a ordonat ca “țiganii” din întreaga Europă să fie trimiși aici și o secțiune specială din Auschwitz-Birkenau, cunoscută sub numele de “Lagărul Țiganilor”, a fost creată pentru a organiza grupurile familiale – în timp ce, în cele mai multe lagăre de concentrare, bărbații erau separați de femei și copii.
În noaptea de 2 spre 3 august 1944, gărzile SS au închis “Lagărul Țiganilor” de la Auschwitz, gazând majoritatea deținuților și trimițând restul romilor în alte lagăre de concentrare, la muncă forțată. Această dată este acum marcată de mulți romi ca o zi de comemorare a victimelor genocidului.
Fasciști negermani, precum și aliați autoritari, au participat, de asemenea, la planificarea și desfășurarea genocidului împotriva minorităților rome din Europa. Regimul croat Ustaša a ucis un număr mare de romi, de multe ori fără măcar să se sinchisească să păstreze un registru cu numărul celor uciși. Atunci când fasciștii maghiari din Partidul Crucilor cu Săgeți au preluat controlul în 1944, printr-o lovitură de stat, au declanșat și un val de ucideri a romilor.
Liderul României, Ion Antonescu, aliat cu Hitler, a ordonat ca romii români să fie duși în marș forțat în Transnistria, un teritoriu pe care România îl cucerise de la URSS și unde mii de romi au pierit de foame și boli, neavând unde să trăiască și cum să-și câștige traiul. Spre sfârșitul războiului, în 1945, Vidkun Quisling căuta încă un plan pentru a “soluționa problema” romilor din Norvegia, întrucât nu mai era posibil să-i trimită la Auschwitz.
Chiar și Finlanda, care a invadat URSS împreună cu Germania nazistă, a fost presată să impună politici antirome, până când Uniunea Sovietică a forțat Finlanda, în 1944, să întoarcă armele și să lupte împotriva germanilor. Romii s-au opus în mod activ genocidului naziștilor, a colaboratorilor și aliaților lor. În Franța, Italia și în Balcani, se știe că romii s-au alăturat grupurilor de rezistență. Un număr semnificativ de romi au servit și în forțele armatei sovietice, pentru a lupta împotriva Germaniei naziste.
Rețelele de familie și de prieteni romi au fost puse, de asemenea, în mișcare, pentru a ascunde și salva pe cei vânați de poliția germană sau locală, uneori chiar și pe cei care nu erau de origine romă, cum a fost cazul unei evreice letone, Valentīna Freimane, care a descris în memoriile sale ajutorul primit de la o femeie romă.
