Veșnici sunt doar munții și bunul Dumnezeu care străjuiește vârfurile stâncoase, crestele bătute de ploi și de viscole și el, el soarele ce răsare în fiecare zi de după un vârf de munte dorit și cucerit de alpiniști și salvamontiști, căci ce înseamnă oare salvarea unui turist, deseori grăbit să vadă muntele pe care nu îl cunoaște, decât încă o închinare în fața Muntelui, o penitență pe cărările umblate doar de caprele negre.
A fi salvamontist nu e doar o slujbă simplă și cu orar fix, e o stare unică, e un mod de viață, asta pentru că, muntele cu vârfurile și pădurile sale, cu prăpăstiile și peșterile sale, cu ciobanii lui și potecile abrubte sunt pentru foarte mulți, chiar dacă ei nu se văd, chiar esența vieții.
Fiecare dintre noi, cei care am urcat pe munte, dintre cei care am prins gustul răsăritului a cărui frumusețe te transformă într-o stană de piatră, dintre cei care am văzut cum cade soarele în noaptea de dincolo de crestele, acolo unde culorile anotimpurilor zugrăvesc vesele haina lui Dumnezeu, am tânjit măcar preț de câteva secunde să devenim salvamontiști. Dar, și aici, ca și în alte meserii vocaționale, mulți chemați, puțini aleși.
De obicei, muntele alege și viii și morții, de aceia Salvamontul nu e pentru toată lumea, nu toți pot merge pe munte fără să îl rănească…
…Păduri după păduri, şi iarăşi păduri nesfârşite. Piscuri cu pete de omăt. Munţi, râpi, codri, goluri. Încă se mai înşiră de-a lungul râului năvalnic, îmbinându-se cu priveliştile vechilor aşezări, pentru a alcătui, în ciuda multelor decenii scurse şi a schimbărilor petrecute, un drum la fel de îmbietor spre vârful ce acoperă soarele, vârful Muntelui Vrăjit.
… Mă înclin în fața tuturor prietenilor mei din Salvamont Bistrița-Năsăud și a tuturor celor care înțeleg că muntele e întodeauna vrăjit…
