„În vremea aceea, intrând în corabie, Iisus a trecut marea și a venit în cetatea Sa. Și, iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Și Iisus, văzând credința lor, a zis slăbănogului: Îndrăznește, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sinea lor: Acesta hulește. Și Iisus, știind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetați rele în inimile voastre? Ce este mai lesne? A zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Ridică-te și umblă? Dar, ca să știți că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Ridică-te, ia-ți patul și mergi la casa ta. Și ridicându-se, s-a dus la casa lui. Iar mulțimile, văzând acestea, s-au înspăimântat și au slăvit pe Dumnezeu, Care dă oamenilor asemenea putere.”
Pornim de la o intrebare: cum ar fi lumea, cum ar fi viata noastra in general, daca nu ar mai fi suferinta, daca n-ar mai fi boala, saracie, probleme in general?
Cred ca ne e si teama sa ne imaginam cum ar arata o astfel de lume. Si poate daca am indrazni sa dam un raspuns si am fi triumfalisti, am fi curajosi, am zice ca ar fi foarte bine. Ca ne este tare bine cand nu suferim, cand suntem sanatosi, cand nu avem probleme. Cred ca primul raspuns pe care l-am putea da la modul imediat este acesta: tare bine ar fi!
Insa mergem usor mai departe si incercam o analiza mai serioasa si mai concreta. Pornind de la realitatea vietii noastre zilnice. Cum este sau cum traim noi atunci cand nu suntem bolnavi, nu suferim, nu avem o suferinta majora, nu suntem saraci sau avem de toate, atunci cand viata noastra curge foarte bine. Cum este viata noastra, care este atitudinea noastra in acele momente sau in acele situatii? Si daca suntem onesti, cred ca am vrea sa dam raspunsul pe masura. Cand traim toata aceasta stare de bine, de regula suntem destul de indiferenti fata de cel de langa noi, suntem destul de insensibili la suferinta, la strigatul, la durerea celor care stau in jurul nostru. Cand iti merge bine ai aceasta tendinta, sa te preocupi foarte mult de tine si destul de putin de altii, daca nu aproape deloc. Cum ne mai comportam noi atunci cand suntem sanatosi si ne merge bine? Suntem foarte grabiti, in general. Avem afaceri, avem servicii, avem pamant, avem multe lucruri de facut si nu avem timp pentru foarte multe alte lucruri zic eu din cele mai importante. Nu avem timp de biserica, de familie, nu avem timp de a gandi cine suntem, pentru ce ne-a adus in in lumea aceasta Dumnezeu si ce avem de facut. Suntem foarte preocupati si grabiti, incat nici nu bagam de seama ce se intampla in jurul nostru. Si apoi, ce mai traim noi atunci cand suntem sanatosi, traim intr-o stare de bine si nu ne lipseste mare lucru? Traim intr-un duh de superioritate, de mandrie fata de ceilalti. Ne socotim mai speciali si, de regula, privim de sus pe ceilalti. Nu se intampla un dialog pe orizontala, ci, de regula, se intampla de sus in jos, pentru ca asa este: un om care are o stare din acea pozitie sociala, si in plus se mai bucura si de o sanatate foarte buna, atunci, de regula, ii priveste pe cei care nu sunt ca si el de sus in jos.
Sunt trei stari pe care cred ca le traim atunci cand suntem foarte bine si ne lipseste suferinta. Si atunci intelegem de aici ca Dumnezeu ingaduie suferinta tocmai pentru a pune capat acestor stari, acestor situatii in care noi ne aflam. Pentru ca nu ar fi de dorit sa ne prinda moartea nici privind cu superioritate pe ceilalti, nici grabindu-ne la nesfarsit fara sa intelegem ce este viata aceasta si pentru ce ne-a adus Dumnezeu aici si, cu atat mai mult, nu ar fi bine sa ne prinda moartea fiind indiferenti la cei de langa noi, la suferintele necazurile si problemele lor.
Exista un detaliu foarte interesant la inceputul Evangheliei pe care tomai am ascultat-o in care este vorba despre boala, suferinta. Ne spune Evanghelistul Matei ca Domnul „a venit in cetatea Sa”. Cand zicem cetatea Sa ne referim la orasul Capernaum, care era orasul maturitatii. Si as mai face o legatura. La inceputul Evangheliei dupa Ioan, in primul capitol, ni se spune ca intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit. Si subliniem: in cetatea Sa si intru ale Sale. Si facem o legatura cu modul nostru de a gandi atunci cand trecem printr-o suferinta grea sau cand cineva de langa noi trece printr-o suferinta, o boala, avem aceasta tendinta de a-I cere socoteala lui Dumnezeu: Doamne, de ce? De ce mi se intampla mie? Daca este un Dumnezeu iubitor asa cum Il propovaduim noi, atunci de ce nu are grija de casa Sa, de cetatea Sa, de lumea Sa in care noi ne aflam si ne ducem viata zilnic? Cred ca sunt intrebari pe care ni le punem mai ales atunci cand trecem prin momente grele: De ce, Doamne ai ingaduit ca eu, fiul Tau sau fiica Ta sa trec printr-o astfel de suferinta, sa trec printr-o astfel de boala? Pentru ca orice om are grija de casa lui, orice lider are grija de cetatea lui. Si acum zic: Dumnezeu are grija de lumea Lui. Si atunci de ce totusi atat de multa suferinta?
Atat de multa suferinta pentru ca Dumnezeu nu ne vrea in felul in care suntem. Daca noi ne-am schimba viata, daca noi ne-am apropia de El si, apropiindu-ne de El, ne apropiem si de ceilalti la modul cel mai sanatos, atunci n-ar mai fi nevoie de suferinta, de boala, pentru ca pacatul este cel care aduce boala si suferinta, nu Dumnezeu este cel care le trimite peste lume. Pacatul pe care noi il savarsim. Si daca este pacat, este suferinta si este boala. Numai ca Dumnezeu transforma suferinta si boala ca si pedeapsa pentru pacat, intr-o binecuvantare. Si care este aceasta binecuvantare? Este tocmai ceea ce am subliniat mai inainte. Ca Dumnezeu nu ne vrea nici indiferenti la suferinta celorlalti, Dumnezeu nu ne vrea nici mandri, Dumnezeu nu ne vrea nici grabiti fara sa stim ce-i cu noi, nu vrea sa murim ca niste oameni neintelepti, neintelegand nimic din ceea ce suntem si din ceea ce este lumea aceasta. Si atunci ce face Dumnezeu? Ingaduie suferinta si boala. Si cei care, macar o data in viata au trait suferinta si boala la modul profund, stiu transformarea pe care poate sa o aduca in viata lor. Dintr-un om tare la cerbice, dintr-un om mandru care nu vede pe nimeni, boala si suferinta il face pe acesta foarte atent la fiecare detaliu care se intampla in jurul sau. Nu mai este omul care le stie pe toate, nu mai este omul care le poate pe toate, nu mai este omul care sa le vrea pe toate. Ci este omul care vede lucrurile in esenta lor, in ceea ce este cel mai important in aceasta lume.
Se si spune ca lacrimile fac ochii limpezi. Suferinta si boala se dovedesc nu o pedeapsa din partea lui Dumnezeu, ci se dovedesc modul in care Dumnezeu are mila de oameni, in sensul in care nu-i lasa in inima lor invartosata, nu-i lasa in neinteleptirea lor. Nu ii lasa in lipsa lor de orientare in aceasta lume. E adevarat si lucrul acesta: cel care trece prin boala, prin suferinta, nu in mod obligatoriu se si intelepteste, pentru ca poate sa isi continue viata in invartosarea lui, in revolta lui, in nemultumirea in care a trait si pana atunci. Dar, in acelasi timp, un om intelept poate sa priveasca lucrurile altfel, sa se opreasca din goana in care a apucat, sa priveasca mai cu atentie lucrurile din jurul sau si, pana la urma, sa afle mai cu adevarat cine este el.
Sfantul Teofan Zavoratul ne da un cuvant foarte incurajator. Zice asa: boala si suferinta nu sunt pedepse de la Dumnezeu, nu sunt nici semne ca Dumnezeu ne-a parasit, pentru ca tot ceea ce vine de la Dumnezeu mila este – daca e vorba de boala, daca e vorba de momente dificile din punct de vedere financiar sau daca e vorba de multe alte probleme prin care omul este chemat sa calce. Tot ceea ce vine de la Dumnezeu mila este. Si lucrul acesta il intelegem, poate, facand o comparatie la o alta scara – in familie. Atunci cand copilasii pe care dorim sa ii educam nu ne asculta de vorba buna, atunci poate le spunem o vorba mai aspra si incercam de foarte multe ori si, in cele din urma, uneori suntem in stare sa aplicam chiar si o pedeapsa mai dura. Dar nu pentru ca nu ne iubim copilul, ci pentru ca ne dorim ca el sa inteleaga, pentru ca altminteri poate sa cada in ispite, in suferinte, in dificultati mult mai mari decat cele prin care trece pana acum.
Si acum sa ne intoarcem la Evanghelie, incercand sa evidentiem aceasta idee, ca ceea ce vine de la Dumnezeu mila dumnezeiasca este. E vorba de un paralitic care a fost adus de catre prietenii sai in fata Domnului Hristos si a primit iertarea pacatelor si apoi a primit si tamaduire trupeasca. Din relatarea evanghelica intelegem ca Domnul nu Se gandise neaparat sa ii dea si tamaduire trupeasca, pentru ca ceea ce era foarte important in acel moment era iertarea pacatelor. Tamaduirea trupeasca o mai poate da si omul, de aceea avem medici care sunt de partea noastra. Dar iertarea pacatelor doar Dumnezeu si lucrarea Lui in Biserica poate sa o aduca. Si atunci ii da iertarea pacatelor si apoi, in cele din urma, provocat fiind de cei care nu intelegeau ce se intampla acolo, i-a dat si tamaduire trupeasca.
Dumnezeu nu a venit in lume ca sa ne vindece pe toti de toate bolile noastre. Pentru ca uneori vindecarea este buna, in sensul ca cel care primeste vindecare de la Dumnezeu se intoarce la calea cea dreapta fiind martor direct la minunea pe care Dumnezeu o face cu el. Dar alteori, cel care primeste o vindecare, chiar si dintr-o boala incurabila, curand dupa ce se intampla acest lucru se comporta ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Si, de aceea, Dumnezeu ingaduie la unii dintre oameni o boala mai lunga sau mai scurta in functie de pedagogia pe care El o are cu fiecare in parte, pentru ca inca o data zic, nu ne vrea indiferenti, ne vrea sensibili la realitatile lumii, ne vrea sa fim aproape de ceilalti, ne vrea sa nu ne mai grabim cand nu e necesar.
Sfantul Apostol Pavel, el insusi marturiseste despre o problema de sanatate, despre care nu stim foarte bine la ce se referea, si zice ca de trei ori l-a rugat pe Domnul sa ii ridice ghimpele pe care il avea si Domnul i-a raspuns: destul iti este harul Meu, pentru ca harul se desavarseste in slabiciune. Nu a vrut sa ii ridice suferinta, ci l-a lasat in suferinta, aratundu-i ca ii este mai de folos suferinta prin care el trece.
Ce se intampla sau care este scopul, pornind de la invatatura Evangheliei de astazi? Paraliticul avea nevoie de schimbarea launtrica, se vede ca boala de care suferea era legata de un pacat de vreme ce ii iarta pacatul. Deci el, mai inainte de orice, avea nevoie de schimbare. Mai aveau nevoie de schimbare si cei din casa lui, pentru ca Domnul, dupa ce il vindeca ii spune pe de-a dreptul: du-te in casa ta! Cine sufera cel mai mult, de regula, cand e vorba de o boala? Cei din casa ta. Si, de aceea, si bucuria trebuia sa fie mai intai pentru cei din casa lui. Si apoi, in al treilea rand, boala si vindecarea care vine putea sa fie o sansa de vindecare pentru cei multi care se aflau in jurul lui Hristos – carturari, farisei, „cartitori de garda” permanenti, care, vazand ce s-a intamplat, nu au fost multumiti si au cautat o vina, procedural vorbind, Domnului Hristos. (…) Asadar, boala putea sa fie o sansa de schimbare, atat pentru paralitic cat si pentru familia lui, precum si pentru cei care sedeau in jurul lui. Si la fel in zilele noastre, in viata noastra, boala, si daca este sa daruiasca Dumnezeu si vindecarea, pot sa fie un mijloc de schimbare pentru cei care au nevoie de acest lucru.
Evanghelia de astazi are o vadita semnificatie atat la nivel individual, cat si la nivel comunitar. La nivel individual, prin cuvintele Apostolului, pe care l-am auzit adineauri, spunându-le romanilor: Intariti-va intru nadejde! Ce inseamna aceasta nadejde? Inseamna sa intelegi ca Dumnezeu este cel care sta deasupra ta si in vremuri de bine si in vremuri de suferinta. Asadar: Intariti-va intru nadejde!
Si mai departe: fiti rabdatori in suferinta! Secretul unei vieti cu Dumnezeu este rabdarea. Noi nu venim la biserica ca sa ne mearga bine, ca sa ne ferim de suferinta si de dificultati, ci venim la biserica ca sa stim cum sa traim si suferintele si dificultatile pe care Dumnezeu le ingaduie in viata noastra. Daca venim la Biserica din aceste motive, in momentul in care dam peste o boala, peste o dificultate, peste o boala, peste o suferinta, nu gasim resursele necesare pentru a trece prin acel moment, pentru ca noi am gandit prezenta noastra in Biserica intr-o alta varianta: eu Iti dau, Doamne, Tu imi dai inapoi. La Dumnezeu nu functioneaza asa! Pe cine iubeste Dumnezeu il cearta – noi stim principiul acesta – si, cu precadere, pe cel pe care il iubeste ca sa il faca mai bun, sa-l faca mai luminat, sa-l faca mai atent la ce se intampla in jurul sau, sa-l faca mai intelept.
Si, in cel de-al treilea rand, Sfantul Apostol Pavel ne spune sa staruim in rugaciune. Cand trecem printr-o suferinta, staruinta in rugaciune este cel mai de folos lucru, pentru ca rugaciunea nu neaparat vindeca tot timpul (vindeca atunci cand Dumnezeu vrea lucrul acesta si cand stie ca ne este de folos), dar rugaciunea ne intareste si ne deschide ochii, in asa fel incat sa privim realitatea pe care noi o traim altfel, intr-o alta paradigma, iar ceea ce acum ni se pare de nepurtat si imposibil de acceptat, prin rugaciune Dumnezeu face ca lucrurile sa se schimbe si sa ne schimbe: noi sa fim altfel.
Asadar sa ne intarim intru nadejde, sa petrecem cu rabdare in suferinta si sa staruim in rugaciune.
Iar cand vine vorba despre sensul colectiv, citim in continuare indemnul pe care Sfantul Apostol il face: ca noi sa participam la trebuintele fratilor, dragostea de straini punand-o in practica. Evanghelia de astazi subliniaza si acest lucru pentru ca vindecarea presupune participarea intregii comunitati.
Primim asadar si ne incurajam in problemele si suferintele noastre, ne intarim intru nadejde si rabdare si ne straduim sa ne rugam mai mult, avand incredere in Domnul Hristos, Care este Doctorul sufletelor si trupurilor noastre.
S-a suit Iisus în corabie și a venit în cetatea Sa,
Vestind Evanghelia și vindecând toată suferința
Și i-a lăsat pe cei din Gadara întru neputința lor
Fiindu-le mai dragi porcii, decât al lumii Mântuitor.
Și auzind lumea că este acasă în cetatea Lui
S-au îmbulzit acolo,fiecare ducându-și soarta lui
Dar un slăbănog sosise spre vindecare la Iisus
Adus de prietenii săi ce l-au luat cu patul pe sus.
Văzând credința lor,Iisus zice slăbănogului, agale
-Îndrăznește fiule ! Iertate sunt păcatele tale!
Dar cei de față ,grăind,au găsit motiv de ceartă
-Cine este acesta de zice că și păcatele le iartă?
Acesta hulește ziceau, nu ,doar în sinea lor
Neștiind ce răspuns vor primi de la al lumii Mântuitor.
Care le răspunde:ce este mai lesne a zice slăbănogului
?
Scoală-te și umblă,sau… ai ierta păcatele lui?
Dar ca să înțelegeți că Eu sunt Fiul Omului
Hristos îi zice de această data slăbănogului :
Ridică-te și mergi la casa ta ! ia-ți patul tău cu tine,
Și spune tuturor că Fiul lui Dumnezeu ți-a făcut acest bine !