Arde-n Lușca. Mă trezesc brusc, cineva strigă din drum, cu disperare, părinte! Părinteeee! (Remarcă: aici se ascunde, ca o perlă într-o scoică, o ilustră reprezentație a iubirii. Arde-o casă în parohie, și oamenii îl trezesc pe preotul lor, ca pe un pompier ceresc. N-am aflat cine m-a strigat din drum, nici de ce-a făcut-o, însă, privită la rece, asta mă emoționează până la rădăcina sufletului. Când creștinii te cheamă și la incendiu, nu doar la botez, ești ce trebuie la locul potrivit). Sar în cea mai penibilă pereche de pantaloni posibili, rămași de la Mihai, albaștri cu ceva fosforescent, încerc să mă dezmeticesc, din stradă se aud strigăte înalte, brusc toate telefoanele din casă sună și trepidează pe noptiere, mă încalț atent cu ghetele de trekking, inhibându-mi instinctul de a țâșni spre eveniment, și îmi cade din minte, exact când fac nodurile la șireturi, că fix acum 20 de ani, cinci case mai încolo, un fulger scăpat din turma Sfântului Ilie a aprins un grajd, și din timpul ăla îmi cad în gură gustul funinginei, răcnetele oamenilor cu găleți și mă văd desculț pe acoperiș, aruncând apă în văpaie, fără să recunosc mâinile celui care îmi întindea găleata, și abia seara, când toate s-au liniștit, pe picioarele mele așchii de arsură, adânci în carne. Că într-o situație de-asta, cel mai rău lucru e să țâșnești.
De data asta nu țâșnesc, îmi încalț picioarele cu grijă că știu eu ce știu și abia apoi năvălesc spre casa învelită în flăcări, dincolo de CeaMaiFrumoasăBisericăDinLume, deja au sosit primele două mașini de pompieri și începe tot ritualul ăla meticulos al dezmembrării tehnicii de luptă, așa-i spun pompierii și bine-i spun, e ca un front acolo, e ca o tranșee și fix când îmi trece gândul ăsta prin cap explodează ceva, o butelie, foșgăie drumul de mașini blocate-n trafic, de femei în capot și-n papuci cu ciucuri, niște tineri din oraș, ajunși nimeni nu înțelege cum, întreabă dacă pot ajuta cu ceva, îi rog să-și scoată mașinile de pe asfalt, flăcările se ridică uluitor de repede și se aprinde cerul pe sub poale, un pompier transpirat se apropie brusc de mine părinte, un hidrant???
Îi răspund cu cele mai clare și puține cuvinte pe care le găsesc, NU AVEM HIDRANȚI ÎN LUȘCA, ATACAȚI FÂNTÂNA!, nu avem multe în Lușca, în țara asta și întâi de toate nu avem apă, stele rânjesc cinic deasupra flăcărilor, Doamne, ce dor îmi e de-o ploaie caldă și bogată, să simt asfaltul torcând de voluptate sub tălpile goale, Doamne, dă-ne ploaie și nu ne mai chinui, se montează rapid o pompă la fântâna de lângă CeaMaiFrumoasă, furtunuri lungi se deșiră languros pe trotuare și văd un lușcan, de care știu că a făcut armata la pompieri, ajutând un militar să mufeze ceva, ard acareturile cu pocnete înfricoșătoare și mă străfulgeră gândul că alea de ard sunt lipite milimetric de casa prietenei preotesei și când întorc privirea o văd pe Ea cu prietena în brațe, tremură și are o privire tulbure și se lasă în brațele Ei ca un sac și Ea strigă Doiniței și fuge Doinița la casa parohială după apă și zahăr și-și revine cumva femeia din tremurat, un diabet nenorocit care-i stă agățat de glezne, mă reped în curtea ei și-l văd pe bărbatul său aruncând apă pe zidul comun, e desculț cum eram eu acum douăjdeani cinci case mai încolo, ajutăm niște pompieri să tragă furtunuri prin curtea omului și o blondă cu un telefon aprins în mână se agită extrem de eficient în zona de contact, vreo polițistă sau o pompieriță în civil, că prea se mișcă ca pe hârtia de calc, prea bine le știe și le vede, e ca un atac la baionetă, strigă spre un pompier ceva și ăla întoarce furtunul ca pe-o spadă de două mâini într-o șarjă de cavalerie, apoi îl zăresc pe Cristian din neamul Gălanilor, pompier de câteva luni, e civil, trezit din somn, știe exact pe ce să pună mâna și pe ce să apese, și e tare ciudat cum am timp, în toată adrenalina aia, să-i admir sângele rece, ies din curte și mă răstesc la vreo câțiva copii care se înnoadă-n picioarele militarilor, îi alung în curtea bisericii, îi închid acolo ca pe niște mânji într-un țarc ocrotitor, uitați-vă de-aici și nu cumva să vă apropiați că vă mușc de urechi, râd copiii în hohote, sancta simplicitas, și târziu, când se termină arsura aia groaznică, ne mirăm cu toți că nu s-a aprins casa prietenei preotesei și stabilim categoric că îngerul de familie (ca un fel de doctor de familie, dar cu aripi) a fost de gardă în noaptea aia, și ne mai foim pe trotuare făcându-ne cruci și promițându-ne asigurări de toate felurile, mă bag și eu în vorbă, avem la casa parohială, avem asigurare și la CeaMaiFrumoasăBiserică, dar să știți că cea mai bună poliță de asigurare e să pui genunchii în pământ, că nu e pompier ca Ilie Sfântul pe lumea asta și Dumnezeu poate muta apa mărilor pe fața pământului, am citit eu asta într-o carte foarte serioasă, oamenii dau din cap că da, da, vedem noi Duminică la slujbă cât da, da, apoi mă uit lung la pompierii ăia, curg apele pe ei, apele alea pe care nu le mai avem, au fețele negre de cenușă și unul se întoarce spre mine și zice dumnezeiește bine c-a trecut cu bine, toate se pot face din nou, părinte, doar viața omului nu se mai poate construi.
Și-l iau în brațe repede, miroase a înger transpirat și-a bărbat biruitor întors din război.
