Dintr-o anumită perspectivă culturală, Uniterul de la Bistrița cu tot cu minunatul lui covor roșu și pe care au defilat unii care trebuiau să fie acolo și alții care nu aveau ce face în zona respectivă, a fost, trebuie să recunoaștem, o gală dedicată elitelor. Eu fac vorbire de elitele scenei românești, mari actori, mari regizori, personalități implicate în acest fenomen cultural care se cheamă teatrul românesc.
Acestea sunt elitele și mă închin în fața Marianei Mihuț, Danei Dogaru, Virgil Ogășanu, Marcel Iureș sau Rodicăi Mandache sau în fața altora care au atins haina lui Dumnzeu și sunt creatori. Mai sunt alții care încearcă să deschidă această ușă spre nemurire, unii vor reuși, alții nu!
Și, pentru că a fost o poveste care se vroia despre high society, elite, ”scaunele” dedicate publicului din straturile de jos ale societății, a fost unul redus , adică spre zero în sala mare a Palatului Culturii. Totuși, au existat locuri afară, pe esplanada din fața Palatului, locuri care au fost refuzate de bistrițenii cumva jigniți că nu au avut loc înăuntru. Am scris ”scaunele” gândindu-mă la Eugen Ionesco
Dar, sigur, a fost alegerea organizatorilor care au explicat că la Bistrița ar fi trebuit să ajungă vreo 270 de personalități și care, evident, trebuiau să aibă loc în sală. Minunata lume nouă a lui Huxley, doar că, o parte din cei care au primit ”bilete de favoare” nu prea aveau treabă cu acest gen de eveniment.
Astfel, nominalizările erau despre actori, regizori, scenariști, evoluțiile de pe scenă ale unor actori și, despre care foarte mulți de acolo nu știau prea multe lucruri. Era vorba de piese jucate la teatre din țară sau din București, și pe care nu le-am văzut și nici nu cred că văd mâini ridicate în sus că ar fi citit cronicile de specialitate din revistele culturale tot mai puține și invizibile.
Nu știu cum s-au făcut ”nominalizările” pentru SCAUNELE din sală, dar e clar că nu poți să împaci pe toată lumea. Mai știu ceva însă: în sală mai puteau fi primiți și niște bistrițeni care se pricep la dramaturgie, la fenomen, iar aici nu vorbesc despre mine, dar știu mai mulți care se chiar pricep, deși, de citit mai citesc cronicile teatrale și urmăresc atât cât se poate fenomenul.
Nu asta e important, ci mesajul Uniter, care ar trebui să ajungă și la oamenii de rând, asta dacă tot vrem un teatru municipal și despre care cred că Bistrița are nevoie , unul în care să fie locuri atât pentru elitele culturale (???) ale Bistriței dar și pentru foarte mulții intelectuali și nu numai. Până la urmă, teatrul este o agora unde vine toată lumea… nu?
