SORIN GÎRJAN: Lumea vânătorii e pestriță, bălțată…Are de toate. Parcă însă prea au intrat în ea inși care nu au nimic în comun cu adevăratul ei spirit. Ca întreaga societate dealtfel, s-a liberalizat, a devenit un fel de talcioc.
Scriitorul și vânătorul beclenar Sorin Gârjan a fost intervievat de https://forestmania.ro/ iar materialul jurnalistic este unul foarte reușit, o parte din el putând să îl citiți în ceea ce urmează. Altfel, trebuie să știți că Sorin Gîrjan și-a lansat recent o nouă carte: ”Focul patimii bătrâne, vânătoarea” și pe care și-o prezintă în toată țara.
Forestmania.ro: Tocmai ați lansat o nouă carte, foarte bine primită de pasionații de vânătoare și nu numai. Ea vine după „Mai ții minte, suflete…”, care a fascinat de-a dreptul. Povestiți puțin despre noua carte, pentru cei care nu au citit-o încă: despre ce e vorba?
Sorin Gîrjan: M-am întrebat și eu văzând interesul de care se bucură cărțile mele, mai ales în aceste timpuri în care e mai vie ca oricând prejudecata că „nu se mai citește”, de ce totuși cărțile mele au cititori?…Fiindcă au!…Vă rog să nu percepeți hotărârea cu care spun asta ca fiind o grosolănie, o lipsă de eleganță și de modestie…Dar cititorii simt „făcăturile”, încercarea de a-i păcăli. E ca și diferența de gust, de aromă a plăcerii, aceea dintre o ceașcă cu „nechezol” (pentru cine își mai amintește surogatul de cafea de dinainte de 1990) și una cu cafea pură. Nu e confortabil să vorbești despre cărțile tale, simt asta acum, dar m-ați întrebat și „musai” să vă răspund…Sunt cărți trăite (ficțiunea, puțină câtă e, e elementul de decor nu ceea ce cu adevărat stâmpără „foamea” cititorului), cu personaje reale cu care poți sta de vorbă, îi poți căuta după numele din carte, sau, dacă le-a secat izvorul vieții, murind, le poți aprinde o lumânare la crucea care le poartă numele precum o fac și paginile cărții. Cred că asta le face credibile, demne de a fi legitimate prin citit. De altfel, făcând asta, ca scriitor intri în rândul marilor investitori…Îți investești harul (atât cât îl ai!) în memoria oamenilor, a locurilor, a timpurilor…Ceea ce pentru comunități e (sau ar trebui să fie!) foarte important. Pentru tagma vânătorilor adevărați devine astăzi aproape vital să faci asta. Am mai spus-o dar o repet pentru că am această convingere: „Imaginea de acum a vânătorii are mai mare nevoie de Sorin Gîrjan decât are literatura română!”. Chiar dacă scriind în slujba vânătorii încerc să nu necinstesc nici literatura.
Iertați-mă!…am cam alunecat. M-am luat cu vorba…Despre „Focul patimii bătrâne, vânătoarea…”, cartea lansată nu de mult timp, aș spune că, în fondul ei, e una de cultură vânătorească. Dacă ar fi să o descriu publicitar m-aș rezuma la asta: „Povestiri și alte gânduri stârnite de același fior, cel al trăirii de către vânătorul adevărat, scăpat de robia pocnetului de pușcă înainte de toate…O carte de educație sufletească, de trăit și „rumegat” îndelung și după ceasurile de citit. O carte despre vânătoarea de altădată dar și despre cea de acum, dar, sigur, nu o carte doar pentru vânători.”
Forestmania.ro: Povestiți-ne puțin despre bunicul dvs, Iani. Și cum v-a trezit pasiunea pentru vânătoare.
Sorin Gîrjan: „Otati” Iani, așa cum i-am spus mereu, a fost omul hotărâtor din viața mea. El m-a învățat până și mersul de-a bușilea…Dar, mai ales, lui și neamului său de șvabi veniți demult în sudul Banatului din Tirolul austriac, atunci când s-au deschis la Dunăre minele de cărbune, îi datorez educația vânătorească și (dacă este?) calitatea ei. „Ai lui Lițimberg” (numele familiei noastre pe linia mamei e Litzemberger, doar că tata, cu origini muscelene, a corcit întrucâtva sângele șvăbesc și mi-a dăruit un nume nu foarte confortabil de pronunțat de către ceilalți…) au fost vestiți vânători și crescători de câini de vânătoare. În cartea „Mai ții minte,suflete?…”, o carte a începuturilor mele vânătorești, mărturisirile în ceea ce îl privește pe Iani sunt numeroase și esențiale. Am atâtea amintiri legate de el…Ca vânător una m-a însoțit și întărit toată viața… Era iarnă cu zăpadă zdravănă…În preajma Crăciunului. La Sirinia, o vale aproape de Cozla copilăriei mele, într-o dimineață, m-a purtat și suit deasupra cleanțurilor (bănățenii așa spun stâncilor) legându-se cu funia-lesă a câinelui de brâu de un capăt și cu celălalt capăt de mine, petrecut peste pieptul meu. Practic mă trăgea după el, ajutându-mă astfel să răzbesc urcușului prin zăpada înaltă. Hoțu, copoiul atât de drag, legat în ață mergea înaintea lui, eu înapoia lui. Ajuns sus, mi-a făcut un foc lângă care m-a îndemnat să-l aștept „până merge el să împuște ceva”. Am auzit la un moment dat glasul lui Hoțu umplând văile și târziu pușca bunicului pocnind…Acel pocnet l-am așteptat (copil de nici 6 ani fiind) ca pe o izbăvire. Când l-am văzut venind prin poiană spre mine i-am fugit înainte. Atât mi-a spus : „S-a dus!…Dumnezeu să-i ajute!”. Atunci am înțeles prima oară în viața mea că nu doar izbânzile pot bucura, că există și o „bucurie” a eșecului atâta timp cât îl primești natural, firesc. Mărturisesc că ori de câte ori mi-a fost greu în umblările mele vânătorești am simțit arsura aceea a capătului de funie petrecută de Iani pe după pieptul meu și (nevăzut ajutat de Iani) am ajuns (oricât de greu trupește mi-ar fi fost!) în locurile unde mi-am propus să ajung. Orice câine de-al meu îl aud mânând, tot de atunci, îmi pare că ar fi Hoțu, copoiul care a rămas în ziua aceea să tulbure cu glasul mânăturii lui dealurile, până s-a negurat…
Forestmania.ro: Această lume a vânătorilor era, pe vremuri, o lume a elitelor, un hobby al nobililor. Astăzi cum e? Am văzut și diverși politicieni, și oameni de afaceri care mai nou practică vânătoarea…
Sorin Gîrjan: Aveți dreptate!…În cultura luxului, a educației alese, vânătoarea își avea locul ei. Marile familii nobiliare organizau vânători după ritualuri impresionante, adevărate „baluri în natură” ale acestei străvechi îndeletniciri umane care e vânătoarea. Aveau „la curte” sau „la palat” o mână de oameni care nu se ocupau de altceva decât de vânătoare…De la paznicii domeniului de vânătoare, îngrijitorii de câini, bucătarii care găteau vânat ori armurierii casei, până la maeștrii de vânătoare care luau devreme, încă din copilărie, în primire odraslele neamului nobiliar pentru a le iniția în tainele vânătorii , întreaga structură „de vânătoare” funcționa după rânduieli stricte. Acelei perioade îi datorăm și marile creații artistice inspirate de vânătoare.
Astăzi?…Lumea vânătorii e pestriță, bălțată…Are de toate. Parcă însă prea au intrat în ea inși care nu au nimic în comun cu adevăratul ei spirit. Ca întreaga societate dealtfel, s-a liberalizat, a devenit un fel de talcioc. Asta i-a adus și o parte din imaginea ei proastă, curentul de opinie care o contestă. Cred că trebuie regândit modul în care se intră în tagma asta. O tagmă, cea a vânătorilor, cu un rost natural atât de onorant, dar care, proiectat în afară de indivizi ce nu-i merită asocierea, au dus-o unde e azi: o păpușă în care aruncă cu pietroaie toți ignoranții, toți plictisiții de ceea ce e firesc, natural…
Da, aveți dreptate. Politicieni, oameni de afaceri sunt și vânători. Am prieteni dintre aceștia… Unii chiar sunt și vânători foarte buni, oameni cu care nu mi-e rușine să împart truda și plăcerea unei zile de vânătoare. Doar faptul că ești politician sau om de afaceri nu trebuie să însemne o garanție că ești un om „de nimic” și un vânător rău, de proastă calitate. Așa cum bogăția în sine nu trebuie să învinovățească, iar sărăcia să înnobileze. Atâta timp cât comportamentul tău e unul discret, cinstit față de rostul vânătorii și al vânătorului, îmi voi scoate pălăria înaintea ta. Fie că ești mare politician ori săracul de la marginea satului. Din păcate, cei mai vizibili și care provoacă detestarea acestui statut de vânător sunt unii mari dregători care n-au făcut niciodată ceva bun în vânătoare sau pentru vânătoare, dar care au pretenția de a o conduce, de a-i hotărî calului care trage soarta. Din cauza lor au de suferit ceilalți…Ei nu sunt decât niște profitori îmbrăcați vânătorește și scump dinaintea cărora se dau deoparte vânători adevărați. Sau sunt dați deoparte!…E o nuanță importantă. A nu se înțelege că vânătorul popular, țăranul sau slujbașul de rând, compune masa aceea de „sfinți” în vânătoare. Să fim serioși…Și dintre aceștia cunosc atâția care nu merită nici măcar „Bună ziua!…”. Cine e vânător adevărat e și gata!…E o chestiune de zestre naturală a ființei și de educație.Tocmai de aceea, dacă vrem să nu mai fim arătați cu degetul, culpabilizați, trebuie să fim mult mai atenți pe cine scoatem în față în numele vânătorii și cui acordăm (prin examen serios) dreptul de a ni se alătura. În vânătoare trebuie să intri pe ușa din față și demn de a privi și a fi privit în ochi. Altfel, dacă intri ca într-un amantlâc cu iz de examen, așa vei și trăi înlăuntrul ei. Doldora de complicități!…
