Pentru unii vizitatori, gazetari ori cercetători, pare incredibil ca datinile legate de sărbătoarea Sânzienelor să se mai practice în vreun colț de țară.
În tot mai puține locuri de pe Valea Someșului Mare, către izvoare, obiceiul focului mai rezistă în fața tăvălugului modernizării pe toate fronturile…
Maieru, leagănul luminoasei copilării a lui Rebreanu nu numai că menține vie datina, dar aceasta are și o particularitate mai puțin cunoscută: se aprind focurile serilor de Sânziene chiar de două ori, atât în ajunul cât și în seara de 24 iunie. Aici, în vatra tradițiilor, unele mai pâlpâie cu încăpățânare, altele însă s-au risipit…
Despre desfășurarea, semnificațiile și specificul Sânzienelor măierene, distinsul și regretatul profesor Sever Ursa ne-a mărturisit într-un interviu realizat în anul 2000: „Obiceiul l-am prins în primii ani de după război. Întâi de toate era un prilej de întâlnire a tinerilor din sat. Se striga de pe un deal spre altul: „Măi Ioane, hai la foc!” Focul se aprindea la Boboșa, apoi Dealul Măgurii Mari, și în special pe Lunca Someșului. Cu cât copiii erau mai mici, cu atât locul sânzienelor era mai aproape de casă. Cu cât feciorii erau mai mari sau mai puternici, locul se îndepărta. Se puteau vedea focuri pe vârfurile cele mai semețe din jurul satului. Exista un spectacol nocturn extraordinar și se poate spune că există încă! Ceva în plus de alte localități este faptul că aici se serbează de două ori Sânzienele. Se aprind focuri atât în ajun, cât și în seara zilei de Sânziene. Focul se aprinde din vreascuri uscate pregătite din timp, și numai în anumite locuri. Se folosesc lemne obișnuite, de regulă vreascuri uscate. Un rol negativ l-au avut, într-o oarecare măsură și pompierii, care având atâta în vedere focurile, în vremea totalitarismului, au interzis focul de Sânziene! Măierenii însă firi încăpățânate, tocmai de aceea l-au păstrat, fiindcă de obicei le place să cam încalce ceea ce li se interzice. Erau și atunci care spuneau: „Faceți legi ca să aibă ce călca!”. Bătrânii înțelepți ai satului înțelegeau prin aceasta nu faptul că se opuneau legilor, ci că ele erau împotriva firii, și că trebuiau înfierate.
După aprinderea focului se cântă și se închină. Apoi urmează săritul peste foc, o dovadă a virtuților fizice ale săritorilor, care dacă, nu sunt suficient de rapizi sau de puternici, riscă să-și aprindă hainele. Se sare în perechi, în credința că focul acesta poate fi un prolog de logodnă curată, se poate sări individual, dar și câte două-trei perechi. De la o vreme focul se lasă să se stingă, iar lângă vatra de jăratec se cântă doine sau cântece de petrecere. Aruncarea cununițelor pe casă sau săritul peste foc reprezintă dorința fetelor de a se mărita. Se spune că dacă la prima încercare cununița nu cade, fata se va mărita în anul acela, iar care era mai dibace reușea de prima dată. A doua oară însemna anul viitor, a treia încercare peste trei ani… Dacă o cununiță ar fi căzut era tristețe, însă speranța era mai mare decât disperarea.
Cea mai frumoasă cunună de flori este cea din flori culese în ziua respectivă.
Sânzienele albe simbolizează curățenia sufletească, eleganța, puritatea. Floarea de sânziene are o viață scurtă. Ea trăiește încă o săptămână, după care nu se mai găsește. De altfel, cu o săptămână înainte este chiar miezul anului.
Am încercat o punere în scenă a obiceiului de Sânziene, dar temându-ne că nu-i vom putea păstra farmecul, nu am dus-o până la capăt. Pentru că aceasta este greșeala noastră, mutând un obicei pe scenă îi stricăm din frumușețe și din curățenie. S-ar putea totuși ca în timp să se realtoiască pe vechiul schelet, obiceiul curat de altădată.”
Photo credit: Arhiva Centrului Județean Pentru Cultură Bistrița-Năsăud.
Sursă text: Fragment din interviul realizat cu prof. Sever Ursa din Maieru de către etnolog prof. Emilia Bumb-Ometiță în anul 2000, publicat în cartea Studii Etnologice, Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2007, pag. 51-52.
