„In vremea aceea, intrand iarasi Iisus in Capernaum, dupa cateva zile s-a auzit ca este in casa. Si indata s-au adunat multi, incat nu mai era loc nici inaintea usii, iar Dansul le graia cuvantul (lui Dumnezeu). Si au venit la El, aducand un slabanog, pe care-l purtau patru oameni. Si neputand ei din pricina multimii sa se apropie de El, au desfacut acoperisul casei unde era Iisus si, prin spartura, au coborat patul in care zacea slabanogul. Iar Iisus, vazand credinta lor, i-a zis slabanogului: Fiule, iertate iti sunt pacatele tale! Si erau acolo unii dintre carturari, care sedeau si cugetau in inimile lor: Pentru ce vorbeste Acesta astfel? El huleste. Cine poate sa ierte pacatele, fara numai Unul, Dumnezeu? Si indata, cunoscand Iisus cu duhul Lui ca asa cugetau ei in sine, a zis lor: De ce cugetati acestea in inimile voastre? Ce este mai usor, a zice slabanogului: Iertate iti sunt pacatele sau a zice: Scoala-te, ia-ti patul tau si umbla? Dar ca sa stiti ca putere are Fiul Omului a ierta pacatele pe pamant, a zis slabanogului: Zic tie: Scoala-te, ia-ti patul tau si mergi la casa ta! Si s-a ridicat indata si, luandu-si patul, a iesit inaintea tuturor, incat erau toti uimiti si slaveau pe Dumnezeu, zicand: Asemenea lucruri n-am vazut niciodata.”
„Zis-a Domnul: Eu sunt uşa: De va intra cineva prin Mine, se va mântui; şi va intra şi va ieşi şi păşune va afla. Furul nu vine decât ca să fure, să înjunghie şi să piardă. Eu am venit ca oile Mele viaţă să aibă şi din belşug să aibă. Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi pune sufletul pentru oile Sale. Iar cel plătit, care nu este păstor şi ale cărui oi nu sunt ale lui, când vede lupul venind, lasă oile şi fuge; iar lupul le răpeşte şi le risipeşte. Cel plătit fuge, pentru că este plătit şi nu are grijă de oi. Eu sunt Păstorul cel bun şi cunosc oile Mele şi ale Mele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaşte Tatăl şi Eu cunosc pe Tatăl. Şi sufletul îmi pun pentru oi. Am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc; ele vor asculta de glasul Meu şi va fi o turmă şi un păstor.”
Cand Iisus a venit in Capernaum, in jurul Lui s-a adunat o multime mare. Poporul se imbulzea ca sa se uite la Marele Proroc de curand ivit, despre care se vorbea atat de mult, ca sa asculte invatatura Lui, ca sa primeasca de la El vindecare, in scurt timp, casuta orientala in care trasese Domnul s-a umplut ochi. Intre timp, patru oameni au adus un paralizat ca sa ceara de la Domnul Iisus vindecarea lui. Totusi, sa intre in casa, ba pe deasupra si cu asemenea povara, le-a fost cu neputinta, fiindca la usa era o inghesuiala cumplita..
E limpede ca oamenii aceia il iubeau pe bolnav, doreau cu patima ca el sa se vindece si credeau ca singura posibilitate ca aceasta sa se intample era atingerea de Iisus Hristos. Cata staruinta! Ce energie neabatuta! Oamenii aceia aveau caracter si aveau vointa – si vom vedea ca staruinta lor a fost rasplatita. Paralizatul a fost vindecat. Ei si-au atins scopul.
Ce lectie pentru noi! Si cum nimereste el drept in locul cel mai dureros al sufletului poporului nostru! Avem o multime de porniri bune, sincere, fierbinti, dar… “date ne-au fost porniri alese, insa nu ni s-a dat sa implinim nimic”. Ele sunt duse rareori la capat si in domeniul organizarii vietii noastre exterioare si sociale, iar cu atat mai rar in domeniul educatiei personale si mantuirii sufletului.
Adeseori parasim lupta la jumatate, deoarece drumul catre Hristos se dovedeste a fi greu si plin de piedici: o multime de bariere, mormane de pietre, pante abrupte, desisuri de nepatruns… Unii incearca sa se lupte, dar peste tot, la orice pas, sunt greutati si ispite. Elanul scade, de undeva apare si copleseste mintea gandul cumplit si tradator: „Mantuirea pentru noi e cu neputinta… Am pierit!” Si oamenii fac cale intoarsa aproape cu nepasare, renuntand sa mai lupte in continuare.
Ascultati insa, voi, cei descurajati, care v-ati pierdut nadejdea: chiar ati folosit toate mijloacele pe care le aveti le indemana? Chiar v-ati cheltuit toate puterile? Nu puteti sa razbiti pe usa? Puteti desface acoperisul. Puteti sparge peretele… Uitati-va, deja se clatina! Inca o sfortare, si o sa cada! Si voi vreti sa plecati? Stati… Dar totul este in zadar. Vointa molesita, needucata, refuza sa se incordeze in continuare.
Va este cunoscut acest tablou? Nu-i asa ca aceasta lipsa de vlaga a vointei, aceasta lipsa a calirii si a otelului din caracter este o boala specifica a poporului nostru? Cate tradari si caderi nu au loc la noi! Si asta nu in virtutea unei rautati active a vointei, ci in virtutea lasitatii, slabiciunii, lipsei de consistenta morala.
Or, in viata duhovniceasca a crestinului este nevoie mai mult decat oriunde de perseverenta si de nazuinta neabatuta catre un singur tel. Perseverenta minutioasa, zilnica, este aici mult mai importanta decat marile eforturi izolate ale vointei sau decat actele eroice. Aceasta este o regula care se aplica deopotriva in viata personala si in cea sociala.
De ce? Fiindca viata duhovniceasca a crestinului creste treptat, dezvoltandu-se organic odata cu cresterea sufleteasca, si de aceea cere eforturi constante, neintrerupte, indelungate ale vointei. Eforturile excesive pot duce doar la o crestere a ei tensionata, artificiala – sau, ca sa folosim vocabularul medical, la o hipertrofie
Raposatul staret Anatolie de la Optina, fostul ucenic de chilie al Sfantului Ambrozie, spunea uneori:„E usor sa iei o sarcina mare, dar o vei putea duce pana la capat? Calea este lunga: trebuie s-o duci pana la sfarsitul vietii… Tocmai c-o sa pierzi totul. Lucreaza dupa putere… dupa putere!..”
Nu poti sa sari direct la etajul al cincilea: trebuie s-o iei pe scari, treapta cu treapta, strabatand toate etajele, incepand cu parterul. La fel ca o floare, viata duhovniceasca cere atentie permanenta si ingrijire indelungata; este nevoie de perseverenta si de neincetata slefuire de sine.
Dar cum sa dezvolti in tine perseverenta daca n-o ai?Daca vom cerceta felul de viata al sfintilor nevoitori, vom descoperi trei conditii principale de care depindea continuitatea si perseverenta lucrarii lor duhovnicesti.
In primul rand, scopul unic. Toata viata lor era patrunsa de nazuinta spre un singur scop: Dumnezeu si mantuirea sufletului.
In al doilea rand, deplina lepadare de sine si incredintare a propriei vieti voii lui Dumnezeu.
In al treilea rand, odrasla celor doua conditii de mai inainte: o rabdare uriasa.
Unicitatea scopului este consecinta unicitatii centrului vietii. Cand omul este patruns pe de-a-ntregul de iubirea de Dumnezeu, cand fiecare amanunt, cat de marunt, al vietii lui este legat de gandul la Dumnezeu, cand el simte intotdeauna in jurul sau prezenta lui Dumnezeu, Care este pretutindeni in chip nevazut, atunci fireste ca Dumnezeu este centrul tuturor nazuintelor lui si fiecare fapta a lui e determinata de dorinta de a placea lui Dumnezeu si de teama de a incalca poruncile Lui. Intr-o forma desavarsita, implinita, aceasta unicitate a centrului si a scopului o vedem, bineinteles, la Domnul Iisus Hristos – acest ideal suprem al caracterului moral. Toata viata Lui si toata lucrarea Lui au fost patrunse de gandul la Dumnezeu-Tatal si de unicul scop al mantuirii omului ce pierea. Oriunde propovaduia, orice spunea, tema fundamentala era intotdeauna Dumnezeu si mantuirea omenirii.
In toata Evanghelia nu gasim nici un moment in care El sa arate grija de Sine Insusi ori nazuinta catre vreun scop pamantesc, vremelnic. Pentru El totul era pus in umbra de gandul la Dumnezeu. Nu puteti sluji si lui Dumnezeu, si mamonei, spunea El, si a fost primul care a intrupat in viata Sa aceasta integritate a slujirii aduse lui Dumnezeu.
Atata timp cat omul slujeste la doi domni – si lui Dumnezeu, si mamonei -, adica atata timp cat in slujirea lui Dumnezeu amesteca si nazuinte spre scopuri pamantesti, slujirea idolilor pamantesti, nu poate exista in el perseverenta, fiindca slujirile acestea sunt incompatibile, se contrazic una pe alta, si omul e silit sa le alterneze in viata sa, inlocuindu-L pe Dumnezeu cu mamona si invers – iar asta face nestatornica si sovaielnica linia generala a purtarii lui.
Doar atunci cand in sufletul lui se formeaza un singur centru si un singur scop devine constanta orientarea lucrarii lui si doar atunci poate sa atinga mari reusite.
Aceasta este o lege a vointei nu numai in domeniul vietii religioase, ci si in orice alt domeniu. Toate marile realizari ale mintii si creatiei omenesti au fost obtinute in acest fel. Atunci cand Newton, genialul fizician ce a descoperit legea gravitatiei si a explicat sistemul echilibrului corpurilor ceresti, a fost intrebat cum a ajuns la aceasta descoperire, a raspuns: „M-am gandit tot timpul la asta!”
Daca intr-un domeniu pur lumesc focalizarea vointei intr-un singur centru da asemenea rezultate, in domeniul duhovnicesc-religios aceste rezultate sunt de-a dreptul uimitoare, fiindca slaba vointa omeneasca este ajutata aici de atotputernicul har al lui Dumnezeu, intarit de care omul renaste, se innoieste desavarsit – sau, cum zice Sfantul Apostol Pavel, devine faptura noua in Hristos. Exemple ale acestei depline renasteri sunt extrem de multe in istoria nevointei crestine. La drept vorbind, aproape fiecare sfant a trecut prin acest proces al luptei launtrice cu sine insusi, si in fiecare caz biruinta a fost dobandita prin staruinta indreptata catre un singur scop: unirea cu Dumnezeu.
Din numeroasele exemple de acest fel vom lua unul singur: Cuviosul Moise Arapul, care fusese capetenie salbatica de talhari si a devenit apoi calugar smerit si sfant – dar inainte sa ajunga la asta a fost nevoit sa treaca printr-o lupta deosebit de grea si indarjita cu ispitele.La scurta vreme dupa intoarcerea lui la Hristos, dracii s-au straduit sa trezeasca in el fosta lui necuratie trupeasca. Ispita era atat de puternica, incat, dupa cum povestea el insusi dupa aceea, aproape ca a renuntat la hotararea lui de a trai in cucernicie. Istovit de lupta, s-a dus la marele Isidor, fostul preot al Schitului, vestit prin sfintenia vietii sale si prin intelepciunea sfaturilor sale.Isidor s-a straduit sa-l mangaie si ii spunea sa nu se mire de aceasta ispita, deoarece n-a trecut mult timp de cand s-a lepadat de felul stricat de viata si este firesc sa simta o atractie puternica spre raul de mai inainte. Incercatul staret i-a explicat ca aceste deprinderi ale necuratiei trupesti sunt ca niste caini, care, obisnuiti sa roada oase intr-o macelarie, se intorc mereu la ea atata timp cat pot sa intre – dar daca nu li se arunca nici un os si li se inchide usa in nas, nu se mai intorc, ci se duc altundeva ca sa gaseasca ceva de mancat.Intarit si mangaiat de aceasta invatatura mantuitoare, Moise s-a inchis in chilia sa si a inceput sa-si smereasca trupul prin felurite nevointe, mai ales prin postire.Nu manca nimic, ci doar putina paine; muncea mult si se ruga mult. Gandul la Dumnezeu, la unirea cu El, la iertarea si mantuirea sufletului nu-l parasea deloc, insa vremea eliberarii lui de ispite tot n-a venit. Domnul, Care dorea sa-l inalte inmultind biruinta lui, a ingaduit ca in ciuda tuturor sfortarilor sale de a-si smeri trupul Moise sa nu aiba odihna in cuget, mai ales noptile. Aceasta l-a facut din nou sa ceara sfatul altora, si i-a povestit despre starea sa unui staret din pustie, care era socotit calugar cu viata desavarsita.
– Ce sa fac, parinte? – l-a intrebat. Visele imi intuneca mintea si vechea mea deprindere cu raul face ca sufletul meu sa se indulceasca de chipuri necurate.
La marturisirea lui Moise, staretul a raspuns:
– Asta se intampla deoarece nu iti intorci mintea cu destula hotarare de la aceste amintiri. Invata-te sa priveghezi, roaga-te cu osardie, si vei vedea ca vor trece ispitele.
Moise s-a intors la chilia sa cu hotararea neclintita de a urma acest sfat, si a inceput sa petreaca noptile in picioare, in mijlocul chiliei sale, fara sa inchida ochii, rugandu-se mereu si nelasandu-se in genunchi la rugaciune, de teama ca nu cumva in urma acestei schimbari trupul lui sa simta usurare si sa-i dea demonului prilej de a-l ispiti. Cu toate astea, patimile continuau sa se zbuciume. Atunci s-a apucat de o nevointa noua: noapte de noapte, mergea pe la chiliile sihastrilor care din pricina varstei inaintate si a neputintei trupesti nu mai erau in stare sa mearga singuri dupa apa, intrucat aceasta se gasea departe; le lua fara voia lor ulcioarele si le aducea inapoi pline, in acest scop strabatand cateodata chiar si cinci mile.Aceasta milostivire fina, care il sortea unei mari oboseli si prin insusi acest fapt nimicea focul arzator al patimilor, a starnit si mai mult impotriva lui intaratarea demonilor, dar Cuviosul obisnuia sa spuna: „Eu nu voi inceta sa ma lupt pana cand demonii nu vor inceta sa ma chinuie cu vise ispititoare”. Sase ani s-a luptat in acest fel Cuviosul Moise, pana cand linistea si pacea dorita i s-au instapanit, in sfarsit, in suflet.
El a biruit. A biruit staruinta lui, insa aceasta n-ar fi fost cu putinta daca sufletul lui n-ar fi fost stapanit de un singur gand, de un singur scop: cel de a ajunge la Dumnezeu.
Cea de-a doua conditie a perseverentei in viata nevoitorilor crestini este deplina incredintare de sine voii lui Dumnezeu. Lucrul acesta pare ciudat la prima vedere. Cand vorbim de perseverenta, de obicei avem in vedere tocmai capacitatea si puterea de a starui in implinirea propriilor dorinte, pe cand aici se cere lepadare de voia proprie si supunere fata de Dumnezeu. Perseverenta si supunere!.. Oare aceste lucruri sunt compatibile?
Fara indoiala! In implinirea poruncilor lui Dumnezeu poti fi la fel de perseverent ca in implinirea propriilor dorinte, si chiar cu mult mai mult, caci in supunerea fata de Dumnezeu voia omului gaseste un reazem atat de puternic cum nu poate avea in lucrarea intemeiata pe voia proprie si pe autodeterminare. In mod subiectiv, acest reazem sta in aceea ca cerintele legii dumnezeiesti au pentru om o autoritate cu mult mai mare decat propriile lui dorinte. Oricat de mandru ar fi omul, oricat de inclinat ar fi sa-si exagereze calitatile si valoarea, in adancul sufletului tot nu poate sa le dea o pozitie atat de inalta ca cea pe care o da credinciosul lui Dumnezeu. Ca atare, dorintele lui personale pot fi resimtite foarte acut, pot ajunge pana la treapta de patima, dar niciodata nu vor dobandi forta de imperativ moral pe care o au pentru credincios poruncile si cerintele voii dumnezeiesti. In propriile lui dorinte, omul ori observa neaparat elemente de egoism, care le lipsesc de curatie morala si de obligativitate pentru constiinta, ori, atunci cand lucrarea lui este libera de imbolduri egoiste si nazuieste pe de-a-ntregul spre folosul aproapelui, nu poate fi absolut convins de corectitudinea caii pe care a ales-o pentru a le realiza, deoarece isi da seama ca alegerea aceasta este determinata de propria lui minte, a carei putere nu o poate socoti absoluta. In ambele cazuri, inevitabile indoielile slabesc fermitatea si convingerea lucrarii lui. Aceste indoieli nu sunt cunoscute de credinciosul ce s-a supus pe de-a-ntregul voii dumnezeiesti.
In mod obiectiv, reazimul lucrarii aflate in armonie cu voia dumnezeiasca sta in aceea ca Domnul il ajuta in chip nevazut pe slujitorul Sau credincios, care implineste voia Lui. Pe de o parte acest ajutor mare si atotputernic, iar pe de alta credinta in corectitudinea caii aratate de degetul lui Dumnezeu si in sfintenia si infailibilitatea absoluta a normelor lasate de Domnul lucrarii omului, duc in consecinta la aceea ca omul credincios, care s-a supus lui Dumnezeu si se bizuie pe deplin in voia Lui cea atotputernica, este duhovniceste infinit mai perseverent si mai puternic decat necredinciosul, care slujeste exclusiv propriului „eu” si e calauzit de dorintele sale egoiste si de indicatiile ratiunii proprii.
A treia conditie a perseverentei este rabdarea. Rabdarea sfintilor nevoitori a fost intotdeauna uriasa. Insemnatatea ei pentru nevointa crestina este cu totul limpede: ca sa duci o lupta neintrerupta cu ispitele, sa te indreptezi mereu, cu incordare, pe tine insuti si sa nu dai inapoi pana in ultima clipa a vietii tale, sa nu te lasi de lucrul pe care l-ai inceput pana cand nu l-ai dus la capat, trebuie sa fii in stare sa induri barbateste – in primul rand suferintele si lipsurile ce insotesc intotdeauna nevointa crestina, iar in al doilea rand inevitabilele greseli, caderi si nereusite, ce pot cu usurinta sa starneasca descurajarea si sa slabeasca energia crestinului lipsit de experienta duhovniceasca. Diavolul se foloseste intotdeauna de nereusite, straduindu-se sa le exagereze insemnatatea pana la dimensiunile unei autentice catastrofe, ca sa-l aduca pe nevoitor la deznadejde si sa-l sileasca sa inceteze lupta. Tocmai capacitatea de a indura suferintele si de a nu te lasa tulburat de nereusite este forma pe care o imbraca rabdarea crestina. Ea se dezvolta in mod firesc din cele doua conditii ale perseverentei pe care le-am aratat mai sus, adica din unicitatea scopului vietii si din supunerea fata de Dumnezeu, iar fara acestea nu poate nimeni sa atinga o treapta inalta. A rabda suferintele stiind ca acest lucru place lui Dumnezeu si a indura nereusitele stiind ca ele sunt ingaduite de Dumnezeu spre educarea noastra in smerenie este incomparabil mai usor decat atunci cand nu intelegi de ce si pentru cine este nevoie de aceasta. Lipsurile lipsite de noima, inutile, chiar si atunci cand sunt neinsemnate, sunt resimtite mult mai dureros si irita cu mult mai mult decat o mare durere al carei sens este limpede pentru noi.
In ce priveste educarea rabdarii pot fi de folos si urmatoarele observatii.
Adeseori, nerabdarea noastra in lucrarea crestina vine din aceea ca mai degraba vrem sa ne delectam de roadele eforturilor facute si sa avem succese rapide, vizibile. A doua zi dupa ce ne-am intors catre Dumnezeu vrem deja sa fim sfinti.
Daca nu se intampla asta, incepe sa ni se para ca eforturile noastre sunt zadarnice, si incetul cu incetul pune stapanire pe suflet descurajarea. Adeseori suntem in stare de mari fapte eroice, fiindca acolo succesul se arata imediat, insa in munca umila de zi cu zi, care nu da rezultate rapide si evidente, energia noastra se imputineaza si se stinge in scurta vreme.
Pentru a preveni descurajarea, trebuie sa tinem bine minte ca nici un efort, oricat de mic ar fi, nu ramane lipsit de rezultat, ci isi lasa urma in suflet. Daca nu observam succese, asta se intampla cel mai des din pricina ca vederea noastra duhovniceasca nu este inca destul de experimentata ca sa le distinga atunci cand ele nu au dimensiuni mari – dar daca eforturile noastre sunt de buna credinta, rezultatele sunt neindoielnice, si putem fi convinsi de asta. Uitati-va cat de incet, pe neobservate, creste un copac. Este aproape imposibil sa stabilesti cat a crescut el intr-o zi, si o crestere semnificativa se vede doar la sfarsitul anului. Asa e si in viata duhovniceasca.
Intotdeauna e mai bine sa ne uitam nu la scopul final al nazuintelor noastre, ci la pasul urmator pe care trebuie sa-l facem. In viata crestina, acest scop final este aproape imposibil de vazut clar, caci idealul e aici nemarginit si dispare in departare, iar a compara calea strabatuta cu departarea pe care trebuie s-o strabatem in continuare este o indeletnicire si nefolositoare, si capabila sa insufle descurajare. Oricat de mult ar fi inaintat omul, in fata lui tot se intinde o cale nesfarsit de lunga, asa incat i se pare intotdeauna ca se afla la inceputul drumului. De aceea, nu trebuie sa masori niciodata cat ai crescut duhovniceste, ci sa-ti indrepti toata atentia spre a face pasul urmator cat mai bine.
Cel mai bine este sa te gandesti ce trebuie sa faci, nu ce poti sa atingi. Implineste-ti constiincios datoria si nu te ingriji prea mult de rezultate. Lasa cu incredere acest lucru in seama Domnului.
Ţine minte intotdeauna regula inteleptului din vechime: „Indatoririle sunt ale tale, iar urmarile sunt ale lui Dumnezeu.”
Vindecea paraliticului din Capernaum,
Umbla Iisus cu ucenicii, prin cetăți și prin sate
Să propovăduiască Cuvântul vieții făr-de-moarte,
Și ajunge-n Capernaum și intră-n casa unora,
Mulțimile aud, și dau năvală imbulzindu-se doldora.
Dar in acea cetate,un bolnav zăcea acasă paralizat.
De ani de zile nu mai umbla, țintuit fiind la pat,
Ar fi vrut si el să meargă,să ajungă la Hristos
Dar îi era cu neputință,el nu putea umbla pe jos.
Era un om bun și prieteni mulți și buni el avea,
Și aceștia știindu-i necazul îi împlinesc cererea,
Îl iau cu patul pe sus să-l ducă la Iisus în casă
Însă era cu neputință;lume multă acolo se adunasă.
Dar hotărâți fiind să-l ajute pe prietenul lor,
Se urcă-n podul casei si cu frânghii îl lasă în pridvor
Iar Iisus văzând această dragoste a lor,lucrătoare
Se oprește din vorbit și la ce privește El,oare?
Se uită la slăbănog și știind credința prietenilor lui;
-Ridică-te ! Iertate-s păcatele tale-îi zice slăbănogului.
Și cei din casă,în loc să se bucure,de ciudă, ei acuză,
Cum să ierți păcatele? Aceasta este o mare hulă !
Dar cunoscându-i Hristos și știindu-le mintea lor
Îi înfruntă pe față;_ce cugetați în minte-vă nemernicilor?
E lesne a ridica bolnavul din pat sau ai ierta păcatul lui?
-Ia-ți patul și mergi acasă,zice Iisus slăbănogului!
Se ridică și-și adună patul și spre casa lui se duce,
Mulțimea înmărmurită-L privește pe Iisusul cel dulce,
Și toți se miră și vorbesc despre acest Învățător,
Că ce dar mare are și cât bine, El, le face tuturor.
