M-am gândit în ultimele zile, dincolo de paranoia lui Putin și nevoia lui de-a fi stăpân precum foștii lui polcovnici din URSS, care este secretul lui Vladimir Zelenski, cel care a ajuns din acel președinte-actor în singurul lider autentic European , adevărat, palpabil, lider și nu șeful unei națiuni greu încercate în aceste zile. Cred că, alături de metanoia lui Zelenski, ucrainienii au demonstrate că sunt un mare popor și că, așa cum am înțeles eu din Gogol, sunt diferiți cazacii de pe Nipru decât cei de pe Don, acel Don liniștit al lui Șolohov. Acum , într-adevăr, Ucraina există. Din neferire pentru ruși, Donul nu mai e deloc liniștit, e roșu, e plin de sânge…
Toate acestea le-am înțeles prin Steinhardt, că, văd eu, tot Părintele Nicolae mă salvează prin textele sale unice din JURNALUL FERICIRII: Eu sunt generalul de la Rovere! Oricine se poate face pe sine, oricînd, samurai! Creştinismul e transmutaţie, nu a elementelor chimice, a omului. Metanoia.
NICOLAE STEINHARDT: La închisoare aud povestindu-se — versiunile diferă destul de mult între ele — filmul Generalul de la Rovere.
E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello.
O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.
Ca actorul care nu mai vrea să coboare de pe tron în piesa Împăratul, pungaşul intră în pielea personajului. Până la urmă, somat să-şi aducă la împlinire misiunea şi să dezvăluie numele celui urmărit de germani, fostul escroc, proxenet şi măsluitor, luându-şi falsa identitate în serios, acceptă să plătească impostura cu preţul sângelui. Directorul închisorii, un ofiţer german, îl trimite în faţa plutonului de execuţie, nu fără a-i purta respect. Falsul general-conte îşi încheie viaţa în mod solemn, tragic şi cavaleresc. Şi poate că nici adevăratul de la Rovere nu ar fi murit cu mai mult curaj şi mai aprigă măreţie.
Eroul filmului se transformă, jocul devenind pentru el realitate; personajului întruchipat i se subsumează cu desăvârşire, de nu-l întrece, potrivit cu teoria lui Jean Genet după care impostura, uneori, e mai convingătoare decât modelul autentic.
Povestirea filmului acestuia mă cucereşte şi mă impresionează teribil (magica atracţie a nobleţei şi răscolitoarea posibilitate a transfigurării): îl ascult mereu cu atenţie şi cu egală emoţie. Mi se pare atât de minunată transformarea creştin-pirandelliană a eroului, un jalnic biet hoţ prefăcut în nobil erou!
Tot aşa, exemplul actriţei spaniole din secolul al XVI-lea: aceasta joacă într-o piesă rolul unei călugăriţe. La sfârşitul spectacolului, refuză net să dezbrace rasa pe care o poartă şi declară că vrea să ramână cu adevărat monahă şi să se îndrepte numaidecât spre mânăstirea respectivului cin.
Publicul, în genunchi, îi deschide un coridor prin care trece.
Actorul roman care, făcând-o pe creştinul botezat, după imersiunea efectuată în parodie pe scenă, se declară creştin cu adevăratelea; lumea aplaudă zgomotos jocul atât de natural al interpretului, atins de har, până ce, înţelegându-se că nu e glumă, neofitul e dus la moarte.
Alphonse de Châteaubriant în La reponse du Seigneur: devenirea e regula generală, oricine şi orice poate deveni oricine sau orice altceva. Pasărea poate deveni trandafir, omul: sfânt, erou.
